VALENŢE ALE ISTORIEI ÎN POEZIA IULIEI HASDEU
1. Câteva noţiuni preliminare
Termenul istorism desemnează, la modul foarte general, o anume raportare faţă de trecut şi este folosit, cu accepţii diferite, în domenii variate: de la filosofie, sociologie şi teoria culturii la teologie, arte decorative şi arhitectură. Subliniez, chiar de la început, instabilitatea termenului şi confuziile pe care le poate genera având în vedere conceptele pe care acesta încearcă să le acopere. Există un istorism existenţial care scoate în evidenţă istoricitatea individului (să-i amintim aici pe Heidegger şi Ortega y Gasset), unul care desemnează istoria filosofiei (nu afirma oare Hegel că „filosofia este istoria filosofiei"?), un altul care evidenţiază dinamismul istoriei aflată într-un permanent proces de schimbare şi există, în fine, un istorism artistic care defineşte curentul dezvoltat (în veacul al XIX-lea) în arhitectură şi artă. Această ultimă delimitare este şi cea mai întâlnită în uzanţa actuală. Dacă ar fi să-i credem pe Marx, Engels & Comp. ar mai exista şi un istorism dialectic. În literatură (şi mă refer aici exclusiv la literatura română) noţiunea de istorism apare sporadic, fiind folosită cu o anumită semnificaţie. Întrebuinţarea termenului în sens literar face apel fie la demersul istoric propriu-zis, fie la accepţia socio-filosofică a cuvântului. Mircea Eliade foloseşte termenul de „istorism" atunci când menţionează tematica istorică a poeziei lui Eminescu, având probabil în vedere şi influenţa filosofului german Hegel asupra operei poetului naţional. Tudor Vianu foloseşte şi el termenul, dar în demersuri teoretice care ţin, în fapt, de filosofia culturii. De asemenea, Petre Ţuţea apelează la acest termen susţinând că „pesimismul lui Cioran se cheamă istorism". Pentru ca ambiguitatea să fie şi mai mare, semnalez folosirea noţiunii de istorism în paralel cu cea de istori-cism. Unii cercetători (filosofii şi istoricii) consideră că istoricismul este deviat din istorism. Iar pentru alţii, cei doi termeni sunt sinonimi. Eu, unul, mi-am permis să remarc (şi, deci, să delimitez) folosirea is-toricismului preponderent în domeniile care ţin de social (filosofie, economie, sociologie, drept etc.) şi a istorismului în universul (mai) libertin al artelor. Istoricismul este un termen care se aplică acelor teorii ale culturii care se bazează pe existenţa unei succesiuni de evoluţii, considerând că specificităţile şi condiţiile locale influenţează rezultatele în mod decisiv. Şi acum să trecem de la constrângerile filosofice şi teoretice ale istoricismului la istorismul manifestat în arte.
2. Stilul istorist în artă
Mai puţin întâlnit în istoria şi în teoria literaturii, acest termen ambiguu a făcut carieră pe tărâmul artelor. Noţiunea de istorism se defineşte ca o actualizare a stilurilor artistice aparţinând perioadelor trecute. În termeni profani şi simplişti ar fi vorba, deci, de o imitare şi de imitaţii. Dar în pictură, sculptură, arhitectură şi arte decorative, manifestarea istorismului este o constantă prin intermediul căreia trecutul putea fi recuperat, asumat sau reinterpretat. Aşa cum avem un umanism, un clasicism ori un romantism etern şi detectabil în mai toate epocile, am putea avea şi un istorism peren. La urma urmei, Renaşterea a fost posibilă prin copierea şi reconsiderarea valorilor umaniste ale antichităţii greco-romane.
Revenind la istorismul delimitat strict în istoria artei de veacul al XIX-lea, acesta se poate defini drept un stil eminamente burghez. În primele două decenii ale secolului al XIX-lea gustul artistic din Europa şi Franţa se afla încă sub semnul Antichităţii. Debutul acestui veac a fost marcat de epopeea napoleoniană, iar în arte sursa principală de inspiraţie a fost antichitatea, reflectată însă sub forme sobre şi simplificate. Stilul empire nou promovat e somptuos, dar greoi, auster şi încărcat de simboluri militare. Odată cu noul regim al regelui francez Ludovic-Filip, instalat la 1830, apare o nostalgie pentru veacurile Evului Mediu şi Renaşterii, atitudine tipică romantismului. Apare, deci, gustul pentru istorism. Multe capete încoronate ale Europei au promovat istorismul poate şi datorită ideii de constituţionalitate (regele Ludovic-Filip, regina Victoria, Ludovic al II-lea al Bavariei, regele Carol I al României şi regina-poetă, Elisabeta-Carmen Sylva). Stilul istorist a ajuns la apogeu în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltând în ţara noastră manifestări şi faţete însemnate (mai cu seamă între anii 1870-1900).
Castelul Peleş, reşedinţa de vară a foştilor regi ai României, este prin valoarea sa artistică, arhitectonică şi istorică unul dintre cele mai importante monumente ale stilului istorist din Europa. Pe întreg continentul european, din Italia până în Rusia şi din Peninsula Iberică până în Scandinavia şi Balcani, se construiesc, în decursul veacului al XIX-lea, noile reşedinţe ale monarhiilor constituţionale. Cele mai multe dintre acestea aparţin stilului istorist, specific veacului romantic. Mai cu seamă în decoraţia interioarelor, dar şi în arhitectura exterioară, aceste edificii dezvoltă toată gama de neo-stiluri, de la romanic, gotic şi renascentist la rococo, bizantin, maur, japonez şi chinezesc. Există, deci, şi o componentă exotică, detectabilă în gustul epocii (simbolismul şi Art Nouveau fiind emergente). De cele mai multe ori, aceste construcţii regale, nobiliare sau burgheze nu au fost simple imitaţii sau replici istorice, ci adevărate creaţii. Deşi a fost construit la poalele Carpaţilor Meridionali, adică undeva în Europa Orientală, Peleşul a avut conexiuni puternice cu alte reşedinţe regale ale vremii. În acest sens, se pot face comparaţii utile demersului nostru cu edificiile construite în stil istorist cam peste tot la sfârşitul veacului 19. Aşa sunt Castelul Balmoral din Scoţia, Castelul Neuschwanstein din Bavaria, Primăria din Viena sau Budapesta, bizarul Turn La Mole din Torino, capitala Piemontului. Să nu vă închipuiţi că Parlamentul londonez şi turnul său sunt construcţii anterioare secolului al XIX-lea! Inspirat de avântul autentic gotic al Westminster Abbey, celebrul Parlament britanic (pe numele său exact New Palace of Westminster) a fost ridicat după ce incendiul din 1834 a distrus vechea clădire. Iar vestitul Big Ben a prins să bată în Turnul Ceasului abia în 1859. Nu numai în Europa au fost construite edificii istoriste, ci şi la Beirut, în India, sau peste Ocean, în Lumea Nouă. Canada, spre exemplu, are o mulţime de edificii în stil istorist. Între acestea se cuvin amintite Parlamentul federal cu al său Turn al Păcii din Ottawa (construcţii datând din 1866), Parlamentul regional şi vestitul hotel „Le Château Fontenac" din Quebec City.
Reşedinţa de la Peleş a fost construită de regele Carol I ca să reprezinte atât leagănul noii dinastii Hohenzollern-Singmaringen în România, cât şi ca simbol al noului regat. Interesant este că acest castel, care trebuia să întruchipeze un ideal naţional, cel puţin în prima fază a construirii sale, a fost realizat preponderent în stilul neorenaşterii germane. Dar la acea vreme, stilul naţional însemna mai mult o reacţie la influenţa otomană, decât o afirmare a ideilor şi aspiraţiilor specific româneşti. Se poate afirma că Peleşul a creat un stil, un gust şi, la urma urmei, un întreg oraş, şi anume Sinaia (în staţiunea de pe Valea Prahovei se găsesc o mulţime de vile care amintesc de arhitectura castelului regal). Prin autoritatea familiei regale şi a reşedinţei sale de la Peleş, infuzia unui gust care venea din Europa Occidentală a pătruns masiv în cultura şi în spiritul românesc. Acel gust, curent sau modă care avea elemente în egală măsură târziu romantice şi exotic-orientale a devenit cunoscut sub numele de stilul istorist. La noi s-a manifestat, cu precădere, în arhitectură şi în arta decorativă. Iar din domeniul artelor, termenul de istorism ar putea fi extras şi aplicat şi în literatură.
Istorismul a lăsat urme remarcabile la noi dacă ar fi să ne gândim numai la arhitectura şi decorarea unor edificii precum Castelul Peleş din Sinaia (cu tot cu grădinile, terasele şi clădirile sale auxiliare), palatele Şuţu şi Cantacuzino din Bucureşti, Palatul Culturii din Iaşi şi, nu în ultimul rând, Castelul „Iulia Hasdeu" din Câmpina. Pictorul George Mirea poate fi considerat un exponent al istorismului românesc, având în vedere stilul său convenţional-academic în redarea subiectelor istorice sau chiar în portretistică. Impulsurile anti-dinastice ale furtunosului Hasdeu se temperaseră şi, nu întâmplător, acesta şi-a ales locaţia refugiului la Câmpina, oraş situat aproape de reşedinţa de vară a suveranului Carol I. Construit între anii 1893-1896, edificiul câmpinean fusese ridicat în dublu scop, fiind un templu înălţat în memoria fiicei dispărute şi o reşedinţă de tip neo-nobiliar. Straniul castel simboliza concepţiile despre lume ale savantului şi, totodată, glorifica descendenţa voievodală a lui Hasdeu. Căli-nescu descrie reşedinţa hasdeeană ca având „forma unei cruci şi aspectul sinistru al unei mici fortăreţe feudale"4. Poate că fortăreaţa de tip circular a lui Ştefan cel Mare de la Soroca l-a inspirat pe Hasdeu. Ferestrele cu vitralii din sticlă necolorată au o tăietură mai degrabă maură (aşa cum am mai amintit, lumea orientală a oferit istorismului o permanentă sursă de inspiraţie). Pe uşa frontală, din granit, a templului-castel, B.P. Hasdeu ceruse reprezentarea în altorelief a blazonului familiei sale5. Se ştie că stră-stră-străbunicul „magului de la Câmpina" fusese căsătorit cu sora voievodului Ştefan Petriceicu, care ocupase tronul Moldovei de trei ori, la scurte intervale. După moartea cumnatului (deces survenit în 1673), domnitorul filo-polon îi înfiază pe copiii surorii sale, adică pe străbunii familiei Hâjdeu / Hasdeu6. De aici şi ascendenţa voievodală (inclusiv numele de Petriceicu) a dinastiei de cărturari compusă din Tadeu, Alexandru, Bogdan, Boleslav7 şi Iulia. Creaţia lui B.P. Hasdeu poate fi pusă în legătură cu istorismul artistic prin această remarcabilă operă arhitectonică. Iar pasiunea pentru istorie şi subiectele inspirate din trecut sunt covârşitoare în creaţia marelui Hasdeu...
3. Istorismul literar
4. Iulia Hasdeu şi istorismul literar
Sosită la Paris (cam fără voia sa) în septembrie 1881 pentru studii, Iulia se dedică asimilării literaturii europene apusene (în primul rând a celei franceze). Potrivit uzanţelor epocii, ea ştia limba franceză de acasă, limbă în care deja compunea poezii. Multe dintre scrierile perioadei pariziene, redactate între anii 1881 şi 1888, au ca motto extrase din operele marilor maeştri ai Occidentului: Dante, Petrarca, Ariosto, Tasso, Shakespeare, Longfellow, Moliere, Racine, Corneille, Voltaire, Goethe. Dintre scriitorii mai mult sau mai puţin contemporani cu ea, îi citeşte şi îi citează pe Victor Hugo, Sully Prudhomme, Alfred de Musset, George Sand, Madame de Sevigne, Walter Scott şi alţii. Pasionată de litere, îşi însuşeşte temeinic literatura franceză şi modelele epocii (Victor Hugo, poeţii parnasieni), ignorând însă ultimele mode ale Parisului: realismul, naturalismul şi simbolismul. Să ne punem acum o întrebare firească: ce lecturi acumulase ea în ţară? Deşi beneficiase de prestigioasa bibliotecă a părintelui său, ca şi de prietenia tatălui cu scriitorii de succes ai vremii (Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Alexandru Vlahuţă, Ion Bianu), Iulia nu avea un orizont românesc prea întins pentru simplul fapt că zestrea noastră literară era pe atunci mult prea firavă. Vă propun să mai facem un efort de imaginaţie şi să plonjăm în trecut pentru a ne închipui cum arăta literatura noastră la acea dată. Dintre cei vechi, clasi-cizaţi cumva, pot fi amintiţi Cantemir, poeţii Văcăreşti, fraţii Goleşti şi Anton Pann. Ţiga-niada va fi descoperită abia la finele acelui veac eminamente istorist, de către G. Sion. Oferta literară a timpului aparţinea în cea mai bună măsură contemporaneităţii, iar Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu şi Bolintineanu reprezentau vârfurile literelor noastre. Vedetele literare ale acelei perioade îl aveau în frunte pe regele de atunci al poeziei, Vasile Alecsandri, urmau apoi B.P. Hasdeu (care ne-a lăsat prima dramă istorică de valoare, Răzvan şi Vidra), Nicolae Filimon, Odobescu şi, bineînţeles, gruparea de la Junimea. Desigur, Eminescu era activ, publica în Convorbiri literare, iar în 1884 Titu Maiores-cu îi editase volumul de Poesii. Dar destinul şi influenţa operei eminesciene asupra culturii noastre moderne aveau să se exercite odată cu postumitatea poetului. Deci după moartea Iuliei Hasdeu. Totuşi, este dificil să înţelegem tăcerea Iuliei asupra lui Eminescu. Până acum nu s-a dovedit că fiica lui Hasdeu ar fi parcurs respectiva creaţie poetică. Amintesc faptul că junimiştii se numărau printre adversarii lui Hasdeu, în rândul cărora ar putea fi inclus, cu unele rezerve, şi Eminescu. Acesta, ca sufleor, ar fi jucat rolul Ciobanului la premiera dramei Răzvan şi Vidra şi, ceva mai târziu, Hasdeu ar fi fost de acord ca Eminescu să ocupe, fără concurs, un post la Arhivele Statului din Iaşi. Pe 13 decembrie 1886, Iulia îi scrie tatălui: „Je te prierai bea-ucoup de me'envoyer quelquefois avec les autres journaux «Curierul Literar» pour me tenir un peu au courant de la litterature et du mouvement des esprits en Roumanie. ţa me ferait bien plaisir."10. Bogdan Petriceicu îi răspunde de la Bucureşti: „Nu ştiu despre ce fel de «Curier literar» îmi scrie Lilicuţa. Singura revistă românească mai de Doamne-aju-tă sunt «Convorbirile». Am să vi le trimit de acum înainte. Nici acolo nu se găseşte mare treabă, dar după vorba românească: cât duce ciurul apă..."11. Se pot găsi multe afinităţi între scrierile celor doi romantici, privind fie şi numai dintr-o perspectivă istoristă (aici am întrebuinţat termenul în sensul folosit de Mircea Eliade). Cu amendamentul că Emi-nescu tratează istoria naţională, închipuind şi clădind liric un spaţiu spiritual propriu şi viabil (e.g. dacismul, lumea Traciei, feudalismul timpuriu). Iar Iulia vizează istoria Europei Occidentale, poemele sale fiind, oricum, redactate într-o limbă străină. Nu puţine poezii ale sale au o atmosferă pe care noi o descriem astăzi drept eminesciană. Problema este că fiica lui Hasdeu şi-a scris versurile în franceză, iar tălmăcirile în română au fost făcute mult mai târziu, când limbajul eminescian va fi impus o anume paradigmă în literatura noastră. Multe din aceste traduceri suferă de eminescianism. Poate cea mai impregnată de limbajul liric eminescian este tălmăcirea lui Augustin G. Cipeianu, care are însă indiscutabilul merit de a fi singura traducere integrală a poemelor Iuliei Hasdeu!
Să nu uităm că, în acea epocă, parnasienii aveau o puternică înrâurire în viaţa literară pariziană. Vasile Alecsandri (cel din Pasteluri), Macedonski, tânăra Elena Văcărescu, dar şi Iulia Hasdeu vor fi influenţaţi de acest curent din poezia celei de-a doua jumătăţi a veacului 19 care va avea reprezentanţi de valoare nu numai în Franţa, ci şi în Germania, Marea Britanie, Belgia, Spania, Grecia. Denumirea curentului literar dezvoltat ca o reacţie faţă de subiectivismul romantic, provine de la publicaţia Parnasul contemporan, editată la Paris începând cu anul 1866, şi în care erau antologate creaţiile poeţilor Sully Prudhomme, Charles Leconte de Lisle, Theodore de Bainville, Jose Maria de Heredia şi alţii. Theophile Gautier a influenţat în mod decisiv mişcarea prin conceptul de „artă pentru artă". Subiectele clasice, mitologice, istorice sau chiar exotice erau tratate impersonal, descriptiv-senzorial, ornamental şi cu o mare virtuozitate formală (de unde a rezultat o anume şi specifică rigiditate). Parnasienii obiectivează natura, având predilecţie pentru interioare, obiecte de artă, nestemate şi lucruri domestice. Făcând apel la tipare prozodice sofisticate şi aproape uitate, poeţii acestui curent au cultivat, cu precădere, poezia cu formă fixă: sonetul, rondelul, glossa, gazelul etc. Şi Iulia Hasdeu a scris sonete, iar multe dintre poemele sale evocă parnasian un univers mărunt: L'eventail (Evantaiul), Le miroir (Oglinda), La feuille (Frunza), La rose au vase (Trandafirul în vază). Într-o scrisoare redactată pe 3 iulie 1886, la Paris, Iulia îi semnalează tatălui debutul literar francez al Elenei Văcărescu (pe atunci în vârstă de 22 de ani)12. Regina Carmen Sylva trimite acestei ultime descendente a dinastiei de poeţi a Văcăreştilor o epistolă de felicitare. Scriitoare de expresie franco-română, Elena Văcărescu debutează, sub auspiciile parnasianismului, cu volumul Chants d'aurore, care-i va aduce şi un important premiu din partea Academiei Franceze. Naş literar îi fusese poetul Sully Prudhomme13. Dar de ce am vorbi, în cazul Iuliei Hasdeu, de istorism şi nu de parnasianism? Parnasienii evitau sentimentalismul, ocolind aproape orice idee socială sau zbaterea emoţiilor. Poezia Iuliei Hasdeu este puternic implicată sentimental. Ea nu simte natura la modul impersonal şi obiectiv. Chiar şi lucrurile mărunte cântate cu o tonalitate aparent parnasiană (Les perles. Balladede l'exilee - Perlele. Balada unei exilate, Le grelot - Clopoţelul) au puternice filoane sentimentale. Deşi Iulia Hasdeu nu a mai avut vreme să-şi cizeleze poemele, creaţia sa lirică covârşeşte prin emoţii (uneori de un sentimentalism minor, specific însă vârstei adolescentine), emanând exuberanţă şi vitalitate, dragoste de viaţă şi de natură. Poeţii parnasieni erau, în primul rând, promotorii Antichităţii (numele acestei mişcări estetice provine de la Parnasul vechii Elade, „muntele sacru al muzelor"), în vreme ce spaţiul liric favorit al Iuliei Hasdeu era Evul Mediu, topos preponderent creştin-occidental.
Apropiate de acest filon medieval sau istorist sunt poeziile religioase. Chiar dacă uneori tratează destul de livresc temele creştine (Marthe et Marie - Marta şi Maria, La fiancee du croise - Logodnica unui cruciat), trăirile religioase autentice au dus la unele dintre cele mai realizate creaţii poetice ale Iuliei Hasdeu: Invocation - Invocaţie, Ilestpasse... -Trecut-a timpul..., Mon Dieu!- Dumnezeul meu!, Credo.
Ca educaţie, spiritualitate şi atmosferă intelectuală, Iulia a trăit într-un mediu saturat de studiul istoriei. Era la curent cu lucrările istorice ale tatălui sau cu revista Columna lui Traian pe care o primea şi o citea, regulat, la Paris. Ea îi cunoştea atât pe ne-prietenii tatălui său, istoricii Alexandru Odobescu15 sau V.A. Urechia, cât şi pe aliaţii părintelui său, Grigore Tocilescu spre exemplu, profesor de istorie antică şi epigrafie la Universitatea din Bucureşti. Istoria a pasionat-o pe fiica lui Hasdeu nu numai ca tematică16, ci şi ca permanentă raportare, ca stare de spirit sau ca refugiu. În poemul Vers le passe (Spre trecut), redactat la Paris, în ianuarie 1886, avem de-a face cu un veritabil crez artistic (poate şi de viaţă) al scriitoarei: „Această viaţă-eroică, cu drame de nescris, / Mi-a bântuit adesea co-pilăria-n vis; / Ea foarte mă încântă şi-atât de mult regret / Că m-am născut în vremuri cam prea sofisticate, / Când cinstea şi iubirea par lucruri demodate; / În care doar nebunul mai poate fi poet."17 Dar de ce regretă Armand Camille18 că nu s-a născut în trecut, în Evul Mediu? "J'etais faite pour naître au bon vieux temps passe", afirmă ea chiar din primul vers al poemului mai înainte amintit („De ce n-am fost născută în vremile de glorii"). În balada Le bon vieux temps (Măreţul timp trecut), redactată pe 20 martie 1886, exclamaţia: „Ah! Ce temps - lâ ne sera plus!" (Ah, timpul acela n-o mai fi!) apare obsesiv în finalul fiecărei strofe. Poemul, destul de retoric, debutează cu un vers definitoriu pentru lirica Iuliei Has-deu: „O, bon, vieux temps de la chevalerie" (Augustin G. Cipeianu a tradus astfel versul: „O veac măreţ din vremea cavaleriei sfinte"). În baladă, sunt menţionate câteva personaje istorice şi literare emblematice pentru crezul istorist al poetei: Cidul, Carolus Magnus, Roland, Don Quijote. De altfel, întregul text este o pledoarie pentru virtuţile unui trecut perceput la modul eroic-glorios.
Refugierea în trecut prin intermediul imaginaţiei, poate fi pusă pe seama caracterului melancolic al scriitoarei, ca şi a tendinţei programatice inoculată de tată. Era doar „fiica lui Hasdeu" şi, în opinia părintelui, ea trebuia să se ridice la nivelul erudiţiei şi al cunoştinţelor familiei. Prin urmare, Iulia se străduia să asimileze o literatură, un trecut, poate chiar o civilizaţie (occidentală). Şi tocmai asta ne lipsea nouă, românilor, pe atunci abia ieşiţi în arena naţiunilor europene. Probabil că ea încerca să asimileze şi să regân-dească literatura consacrată a Europei pentru a suplini golurile literaturii române. Chiar dacă a scris cu precădere în limba franceză şi dorea să-şi publice poeziile cu pseudonimul Armand Camille, se poate presupune că tânăra poetă aspira la dezvoltarea şi consolidarea unei literaturi naţionale, atât de anemică la acea dată. „În veacul nostru, care în vicii triumfează / Când aurul distrus-a cinste şi onor, / Cum s-aşteptăm virtutea să-şi dea curata-i rază?! / Din cinste azi doar praful este sclipitor. / Impură-i atmosfera, nu-i nici o măreţie; / Şi plictiseala-n inimi de juni s-a cuibărit. / Deci nu e de mirare, când - cu Quichotte - vai mie, / Regret măreaţa vreme ce-a murit!"27 (Le bon vieux temps). Destinul ei a fost însă cu totul altul.
Комментариев нет:
Отправить комментарий