Editorial / Передовая статья / Editorial

MOARTEA POETULUI, AFIRMAREA LITERATURII

Vlad Pohilă

Declarate sau nu oficial zile de doliu naţional, zilele celea de la mijlocul lui ianu­arie, dar şi multe alte ce au urmat în lunile de iarnă - începutul primăverii, vor rămîne timp îndelungat în sufletul nostru, în con­ştiinţa noastră, ca un segment calendaristic marcat cu negrul durerii unei pierderi irecu­perabile.

Un stupid eveniment rutier, care a pro­vocat moartea lui Grigore Vieru, a bulversat întreaga societate. O mare tristeţe, o jale greu de descris a copleşit Basarabia, trecînd fulgerător Prutul, apoi şi Carpaţii, şi Dună­rea, avînd prelungi ecouri oriunde este cin­stit verbul românesc. Valurile de oameni care au inundat centrul Chişinăului în ziua înmormîntării - avalanşe ce aminteau de amploarea mitingurilor şi adunărilor naţio­nale pentru limbă şi alfabet - au constituit dovada cea mai clară a unei dureri generale, dar şi a dragostei generale de care s-a bucu­rat Poetul printre conaţionali.

Grigore Vieru a fost cu adevărat un poet naţional, foarte iubit de multă lume şi, cu si­guranţă, cel mai cunoscut scriitor al nostru, atît în Basarabia-i natală, în rîndurile româ-nimii de la vest şi de la est, cît şi dincolo de aceste frontiere geografico-spirituale. Este greu de conceput un moldovean, un român în genere, cu o pregătire medie, să zicem, cu o simţire anumită a frumosului, care să nu-i fi citit poezia. Dacă admitem, totuşi, că o fi fiind şi din aceştia, cei care nu au avut no­rocul să se apropie prin lectură de lirismul lui Gr. Vieru, oricum îi cunosc creaţia poetică - graţie numeroaselor cîntece pe versurile sale. Şi mai era bine cunoscut şi preţuit ca atare pentru luările sale de atitudine în apă­rarea limbii române, a istoriei naţionale, a demnităţii noastre, prin iubirea sa fierbinte pentru Neam şi Ţară. Copiii, motivaţi prin vîr-stă să nu-i fi citit scrierile pentru adulţi, îl ştiu foarte bine datorită Abecedarului, Albinuţei, altor cărţi cu care îşi încep calea spre lecturi micuţii de la noi; mai amintim că versuri de Grigore Vieru sînt incluse în manualele şco­lare de pe ambele maluri ale Prutului.

Prin plecarea, pentru totdeauna, dintre noi, a lui Grigore Vieru, am pierdut un foar­te important reper literar, estetic, dar şi unul civic, etic, moral. Dăruindu-i cu harul scrisu­lui, Dumnezeu îi face pe scriitori vulnerabili, adeseori „slabi de înger", oricît de viguros le-ar fi talentul. Cînd a spus Grigore Vieru că avem nevoie de alfabet latin, de Tricolor, de independenţa de imperiu; cînd a zis că limba ne este română şi că re-unirea noas­tră spirituală e o condiţie sine qua non a su­pravieţuirii basarabenilor, conaţionalii l-au crezut necondiţionat... Poate mai mult decît pe un patriot-lider politic, mai mult decît pe vreun fruntaş al mişcării naţionale ce evoca documente istorice sau argumente de or­din economic, material - care sînt, orice s-ar spune, dovezile cele mai rezistente, mai cre­dibile şi mai convingătoare. A fost la mijloc prestigiul său de persoană neimplicată în istorii partizane sau meschine, dar şi de om cuminte, de „om al nemîniei", cum s-a auto-calificat, într-un vers, poetul însuşi. Însă, mai presus de toate, era autoritatea talentului său literar, cum nu mai existase vreodată pe aceste meleaguri, poate doar cu excepţia lui Alexe Mateevici, în meteorica-i aflare în Basarabia de la începutul sec. XX, cînd le-a lămurit exhaustiv conaţionalilor săi aflaţi la restrişte că au nevoie de un proroc, de un lider neprihănit şi dîrz, şi că mai au nevoie de renaşterea Limbii vechilor cazanii.

Darul poetic nativ l-a ghidat pe Gr. Vieru spre cele mai sigure surse: mai întîi, spre fol­clor, care nu putuse fi confiscat, nici depor­tat de invadatorii de la Răsărit, după care a mers pe un traseu eminescian, completat de o traiectorie blagiană, nutrindu-se intuitiv din cele mai frumoase modele ale înainta­şilor. Linia de demarcare dintre începuturi­le sale şi maturitatea sa poetică l-a consti­tuit placheta Numele tău, tipărită în 1968. Avea Numele tău şi un format neobişnuit, de buzunar, şi o culoare nespecifică pentru copertele unei cărţi de poezii - neagră; se deschidea cu o prefaţă semnată de Ion Dru-ţă, un rebel pe atunci, un veritabil disident al acelor timpuri (poate mai ales estetic, decît civic), de unde şi prestigiul, admiraţia aparte de care se bucura autorul Frunzelor de dor, al Baladelor din cîmpie, al altor „ba­lade" de excepţie ale prozei şi dramaturgiei basarabene, astfel încît era o cinste să aibă un scriitor o carte prefaţată de marele auto-exilat în inima imperiului sovietic. Ca să nu mai spunem că şi Ion Druţă, marcat mereu de o prudenţă excesivă, nu dădea oricui o „binecuvîntare editorială", în genere, nu se prea ştie să fi scris el pe atunci un cuvînt introductiv. Numele tău apăruse şi pe un fundal relativ prielnic pentru acea epocă: mai erau cîţiva ani pînă a fi iniţiate diabo­licele revizuiri şi interdicţii în spaţiul cultu­ral, marea prigoană în literatură şi artă avea să înceapă după înăbuşirea „Primăverii de la Praga", în toamna lui 1968, agravîndu-se odată cu ieşirea la rampă a unei disidenţe deschise, legată în literatură de numele lui Aleksandr Soljeniţîn, în ştiinţă - de cel al academicianului Saharov, iar în domeniul drepturilor omului - de numele lui Şcea-ranski şi al altor intelectuali evrei. Privaţi de alte forme de recreere sau relaxare, oa­menii mergeau la spectacole, frecventau cinematografele şi, desigur, citeau - cam astea fiind modalităţile de a trece în alte di­mensiuni decît cotidianul gri, cu un număr extrem de limitat de posibilităţi pentru a te detaşa de rutină. Noul, pe atunci, volum de versuri al lui Grigore Vieru avea un tiraj de 15.000 exemplare - o cifră impresionantă şi pentru Rusia, mare ca populaţie, sau pen­tru republicile baltice, aproximativ compa­rabile, ca număr de locuitori, cu Basarabia, dar cu o forţă tradiţional mai însemnată de percepere a frumosului. Numele tău s-a epuizat foarte curînd după apariţie - dacă nu în cîteva zile, în cîteva săptămîni doar, prevestind, parcă, un destin, de mare suc­ces, pe care urmau să-l aibă şi alte volume de Gr. Vieru: Duminica cuvintelor (1969), Aproape (1974), Un verde ne vede (1976, Premiul de Stat al Moldovei), Steaua de vi­neri (Iaşi, 1978), Fiindcă iubesc (1980), Izvo­rul şi clipa (Bucureşti, 1981), Taina care mă apără (1986), Cel care sînt (1987), Rădăcina de foc (Bucureşti, 1989), Rugăciune pentru mama (1994), Văd şi mărturisesc (1997), Lu­crarea în cuvînt (confesiuni, aforisme, cuge­tări; Timişoara, 2001), Strigat-am către tine (Chişinău-Bucureşti, 2002), Acum şi în veac (Chişinău-Bucureşti, 2004, cu mai multe ediţii ulterioare) etc. Menţionăm, în con­textul acestei liste bibliografice, că Grigore Vieru este primul basarabean care încă în anii de prigoană comunistă a trecut Prutul, cu versurile sale, iar după schimbările din 1989-1991 a devenit un favorit şi al cititori­lor din dreapta „rîului blestemat".

Revenind la emblematicu-i volum, Nu­mele tău, vom aminti că au apărut, atunci, în presa periodică, o serie de recenzii favora­bile - mai întîi la Chişinău, apoi şi la Mosco­va, în alte centre culturale din URSS, poezia vieriană începînd a fi tradusă şi editată în volume în Rusia, Ucraina, Letonia, Lituania, Georgia etc. Nu mai ţin minte care redac­tor de la Tinerimea Moldovei a îndrăznit să insereze, în acest ziar foarte popular şi de autentic prestigiu în acei ani, şi o recenzie mai puţin favorabilă: o scrisese criticul Ion Ciocanu, formulînd nişte observaţii de alt­fel corecte şi cu totul inofensive. O făcuse, la sigur, nu din invidie, şi nici din frondă, cu atît mai puţin - nu pentru a executa vreo comandă „de sus". Oricum, acea recenzie a provocat multă supărare din partea ad­miratorilor poeziei lui Grigore Vieru, multe reproşuri i-au fost făcute lui Ion Ciocanu: cum de a îndrăznit să atenteze la „o sfîntă a sfintelor" a literaturii noastre ce lua o nouă, mult dorită respiraţie, după aproape două decenii de teroare estetică?! Am amintit de acest amănunt pentru a sublinia că versu­rile lui Grigore Vieru, numele său de poet, autoritatea sa estetico-morală, căpătaseră o alură mitică, de legendă încă pe atunci, în tinereţea relativă a autorului şi în tinereţea absolută a generaţiei mele.

Deja în Numele tău, Gr. Vieru a demon­strat că ştie a mlădia admirabil, în vers, limba română, detaşîndu-se categoric de limitele graiului moldovean, spărgînd tiparele ling­vistice locale, oferind modele poetice, dar şi pur stilistice, de română exemplară, cum ar fi spus faimosul lingvist Eugen Coşeriu. În acest limbaj încîntător, el a abordat motive-cheie pentru poezia românească, pentru estetica noastră naţională: mama, femeia, copilul / copilăria, iubirea, pitorescul natu­rii şi frumosul, nu întotdeauna observat, de lîngă noi, dragostea de baştină, atitudinea pioasă faţă de simbolurile, însemnele unui Neam. Ar fio primă explicaţie a succesului, ieşit din comun, pe care l-a înregistrat Nu­mele tău, apoi şi celelalte, în temei, toate cărţile lui Gr. Vieru. Însă, deopotrivă cu aces­te motive, teme sau linii esenţiale, poetul a animat şi subiectul recunoştinţei, elogiului, atitudinii pline de veneraţie faţă de înain­taşi. Nu ştiu cine a mai reuşit la noi să-l în-veşnicească pe Mihai Eminescu aşa cum a făcut-o Grigore Vieru în poemul Legămînt... Iar cartea Numele tău, tipărită - reamintim, în 1968 - includea poeme dedicate şi lui Tu­dor Arghezi, Lucian Blaga, George Enescu, Constantin Brâncuşi... Ca să nu mai vorbim de unele personalităţi notorii ale culturii ro­mâneşti din Basarabia: scriitori, artişti, pic­tori, muzicieni, oameni ai Cetăţii etc., cărora de asemenea le-a consacrat tulburătoare şi extrem de încurajatoare poezii.

Părăsind, aici, pe ceva timp, sfera poezi­ei, a creaţiei, vom reitera încă vreo cîteva vir­tuţi, esenţiale, ce l-au caracterizat pe Grigore Vieru. Cine l-a cunoscut mai îndeaproape, a rămas mereu impresionat de cumsecădenia sa: chiar şi cînd ajunsese la o vîrstă respecta­bilă, înălţîndu-se pe culmile gloriei, a rămas nu pur şi simplu un om modest, dar unul care era, în suflet, continuu, un copil-minu-ne, dar şi un copil foarte cuminte, în acelaşi timp. Era de o generozitate mai rar întîlnită, marcat fiind şi de o bunăvoinţă ieşită din co­mun. Nu vroia să supere pe nimeni, poate pe copii, în mod deosebit nu-i putea supăra în vreun fel, acceptînd necondiţionat orice in­vitaţie de a se întîlni cu micuţii la grădiniţe, cu elevii din clasele primare... Fiind un oas­pete drag şi mereu aşteptat pretutindeni, nu ezita să meargă la întîlniri în licee, la univer­sităţi, în alte instituţii, inclusiv sau poate pri­oritar la biblioteci. Faptul că ducea cu multă demnitate povara, deloc uşoară, a marii sale popularităţi la fel spune multe despre firea poetului. Avea răbdare să scrie dedicaţii... multe, cîte i se solicitau! şi cine păstrează un autograf de-al lui Grigore Vieru poate confir­ma că nu scria „de serviciu" niciodată, nimă­nui. A scris şi numeroase referinţe, aprecieri, recenzii la manuscrise, prefeţe sau postfeţe la cărţi. Mă număr printre norocoşii care au beneficiat de o precuvîntare la volumul de eseuri Şi totuşi, limba română!..., tipărit anul trecut sub auspiciile BM „B.P. Hasdeu", în Edi­tura „Prometeu". Mulţi şi-ar fi dorit o binecu-vîntare a Poetului pe o carte de autor; fireşte, mi-o doream şi eu, fără vreo speranţă, însă. Şi iată că la solicitarea dnei directoare a BM„B.P. Hasdeu", dr. Lidia Kulikovski, şi a prietenului dr. Vasile Şoimaru, conf. univ. la ASE, Grigore Vieru mi-a scris, acum un an, o prefaţă de zile mari, o prefaţă cu care s-ar mîndri oricine. Profit şi de această ocazie ca să-mi exprim toată recunoştinţa - atît generosului poet, cît şi celor care au avut inspiraţia să-l solicite.

Grigore Vieru a fost, pînă la ultima-i suflare, un unionist categoric, şi nu unul la modul declarativ. Prin tot ce a scris - şi poe­zie, şi eseuri, şi aforisme etc. - dînsul a reuşit să realizeze o re-Unire proprie, integrîndu-se perfect în marea literatură română, apă-rînd valorile naţionale româneşti, al cărui promotor a fost şi va rămîne pentru noi un model netrecător, mereu demn de urmat.

Şocul pe care l-au trăit basarabenii, ma­joritatea absolută a românilor, la dispariţia fizică a lui Grigore Vieru, nu a putut dimi­nua dragostea pentru creaţia şi personali­tatea sa. Dimpotrivă, poate, sentimentele de dragoste şi gratitudine, în zilele acestea de tristeţe generală s-au acutizat, au sporit, devenind mai pure, mai clare, mai temeini­ce. La puţinele instituţii mass-media ferite de virusul propagandei oficiale - de ex., săptămînalul Literatura şi arta, Radio Vocea Basarabiei, Pro TV, ziarul Capitala şi încă vreo cîteva, mii de admiratori ai operei sale şi-au revărsat sentimentele de afecţiune, re­cunoştinţă şi, concomitent, de mare jale şi deznădejde în faţa cumplitului destin ce a pus punct unei existenţe rarisime de crea­tor şi oştean al Cetăţii.

O amploare nemaipomenită au luat şi diverse manifestări omagiale, în zeci şi sute de instituţii de învăţămînt, culturale, inclusiv în majoritatea absolută a bibliotecilor din Chişinău, din oraşele şi satele basarabene. Au fost adevărate manifestări ale cinstirii me­moriei poetului, dar şi ale onorării scrisului său, două evenimente axate pe activitatea editorială: lansarea, la Chişinău, a volumului Taina care mă apără, care a avut loc iniţial la Iaşi, unde a fost elaborat şi tipărit, la Editu­ra Princeps Edit, încă în prezenţa autorului, apoi lansarea unui Calendar Grigore Vieru, incluzînd o serie de fotografii ce vor înveşni-ci chipul poetului, menţinîndu-l printre noi, printre numeroşii iubitori ai creaţiei sale şi în genere ai literaturii, ai cuvîntului scris. La bi­blioteci, au crescut brusc solicitările de cărţi semnate de Gr. Vieru, de alţi autori dinain­tea sa ori din generaţiile literare următoare. Librăriile Chişinăului au fost asaltate de co­pii, tineri şi adulţi, care solicitau febril, orice carte de Grigore Vieru. Din fericire, astea nu lipseau... Să mulţumim, pentru acest fapt, reţelei de librării Pro Noi, poate în special editurilor Prut Internaţional şi Litera, care în ultimii ani au scos volumele Steaua de vineri, La şcoala iepuraşilor, Ghicitoare fără sfîrşit, În­tregul cer, Acum şi în veac, Albinuţa ş.a.

Astfel, devenim martori încă a unui pa­radox al zilelor noastre, dar care o fi fiind, în temei, un mister, mai greu sau mai uşor des­cifrabil, al tuturor timpurilor: decesul unui creator de seamă nu a condus la stagnarea literaturii, ci la afirmarea ei, într-o nouă ipos­tază. La moartea lui Grigore Vieru, despre po­ezia basarabeană, despre literatura noastră, a prins a se vorbi în termeni noi, în altă di­mensiune, şi prin alte prisme au început a fi văzute cărţile sale, dar şi cele ale altor autori, de către cititori, inclusiv de către utilizatorii reţelei de biblioteci „B.P. Hasdeu". Putem vor­bi, astfel, acum, la începutul anului 2009, de o afirmare într-o calitate inedită a literaturii noastre, dar şi de o mutaţie în perceperea lecturii, a accesului la carte, a necesităţii de a ne apleca asupra cărţii. Şi pentru aceasta, îi mulţumim lui Grigore Vieru, care, deşi ne-a părăsit, ne-a lăsat nu numai opera sa de o va­loare greu estimabilă încă, dar şi atenţia, gri­ja, pentru cei care au vorbit aceeaşi limbă cu el, pentru cei care văd şi simt aşa cum dorea Poetul: să fim un popor împătimit de carte, de cultură, ghidaţi de dragoste, cumsecăde-nie, alte virtuţi specifice omului creştin.

Am încercat, prin acest articol editori­al, să aducem un omagiu marelui scriitor dispărut, bunului, veşnicului prieten al su­fletelor noastre, al cititorilor noştri Grigore Vieru. Înşirînd aceste rînduri îndurerate, mi-am dat seama, o dată în plus, cîtă dreptate, a avut o doamnă profesoară de la Bucureşti, afirmînd că nimic nu e mai greu decît să spui o vorbă potrivită la ora despărţirii de un om drag, de o creaţie umană stropită de roua divinităţii. Şi orice efort am depune, impactul rămîne oricum unul incomplet, nesatisfăcător. De aceea vom completa prezentul editorial cu alte materiale omagi­ale, pe care le puteţi găsi în alte pagini ale revistei noastre. Să citim, şi să nu uităm că am avut şansa deosebită de a fi contempo­rani cu unul dintre cei mai talentaţi creatori ai universului estetic de pe această palmă de pămînt în care a pogorît, ca să se înalţe, peste ani şi peste frontiere, Grigore Vieru, cel care ne-a oferit atîtea modele vrednice de urmat, inclusiv atitudinea sensibilă faţă de Cuvîntul scris sau rostit.