OAMENI ŞI CĂRŢI

CONFESIUNILE UNUI EDITOR

Lora Bucătaru este editorul de o viaţă. În diverse perioade a activat la mai multe edi­turi: „Cartea Moldovenească", reorganizată în „Universitas" apoi la „Museum" „Litera", „Prut Internaţional". A „trădat" cartea doar pentru un singur an (1995), cînd a lucrat în calitate de traducătoare la Curtea de Con­turi, Editura „Universitas" fiind atunci într-o stare de criză şi incertitudine totală. Cartea i-a adus bucurii, tristeţi, dezamăgiri, înălţări şi căderi... Afirma Iulian Filip într-o poezie: copiii născuţi în timpul războiului, pe foa­mete, întreaga viaţă, pururi, sînt însetaţi de frumos.
Am trudit împreună nişte ani la Editura „Cartea Moldovenească" / „Universitas" şi i-am propus să discutăm despre activitatea editorială, despre carte.
Cînd mi-ai zis să realizăm acest ma­terial, am zis că mă mai gîndesc. Era, de fapt, un fel de a spune „nu". Dar întîmpla-rea a făcut ca în zilele imediat următoa­re un tînăr, invitat al unei emisiuni de la „Vocea Basarabiei" (un post de radio care mă ajută să-mi umplu golul din suflet, să nu-mi pierd speranţa şi optimismul), sus­ţinea că situaţia din Basarabia e aşa cum este pentru că generaţia lui e în căutarea adevăratelor valori, iar precedenta gene­raţie nu le-a avut. A doua parte a acestei afirmaţii a tînărului cercetător, pe care de altfel îl respect pentru căutările lui, pentru lecturile serioase pe care le face (dar cred că ar trebui să aibă şi anumite convingeri), m-a ambiţionat să spun un cuvînt de bine despre generaţia mea, despre colegii de la Editura „Cartea Moldovenească" (mai apoi „Universitas"), dar şi de la alte edituri, care în condiţii dificile, poate chiar ostile, nu numai că au păstrat în sufletele lor valorile noastre naţionale, dar aveau şi curajul să le promoveze atunci cînd apărea cea mai mică ocazie. Făceau acest lucru în tăcere, ţineau ascunse în sertare dicţionarele ro­mâneşti, explicative şi bilingve, pe care le cumpărau la Moscova, Leningrad, Odesa, Cernăuţi şi chiar Novosibirsk. Citeau, tot pe ascuns, publicistica lui Eminescu, Rino­cerii şi alte piese de Eugen Ionescu, dar şi Doctor Jivago a lui Boris Pasternak etc. Ac­ţiunile lor erau nu numai „pe ascuns", dar şi în văzul lumii, asumîndu-şi un anumit risc. Ei, colegii mei editori, au fost printre primii care au susţinut Scrisoarea deschisă semnată de un grup reprezentativ al intelec­tualităţii din republică (septembrie 1988) cerînd ca limba „moldovenească" să fie de­cretată limbă de stat şi să revină la grafia latină (vezi şi volumul de articole O luptă, o suferinţă şi..., Editura„Literatura Artistică", 1989). Am subliniat faptul că au fost prin­tre primii, pentru că atunci şi această acţi­une, care acum pare banală, era un act de curaj. S-au găsit şi persoane care s-au dus la redacţii ca să-şi retragă semnăturile - de frică că ar putea să-şi piardă locul de mun­că. Iar după ce această luptă s-a încununat de succes, a urmat o perioadă care pentru noi a însemnat o epocă„de aur" în editarea cărţii naţionale cu grafie latină.

- Generaţia noastră de editori a lucrat şi în condiţiile cînd exista cenzura, aşa-nu-mitul Glavlit. N-am să uit niciodată cum am fost chemată pentru prima dată la Glavlit. Era vorba de o lucrare din domeniul istoriei şi lucrătorul de la Glavlit a început a striga la mine că în lucrare sînt multe date scoase din arhive, iar eu, fiind redactor începător, nu puteam înţelege ce vrea.

Aş vrea să mai amintesc un caz. La Edi­tura „Cartea Moldovenească" era în proces de pregătire un album. Tocmai atunci fuse­se arestat Vasile Vîşcu care, se ştie, ocupase o funcţie importantă în conducerea RSSM. Redactorul împreună cu pictorul căutau cu lupa chipul lui Vîşcu pe fotografii şi îl acope­reau cu tuş...

- Trebuie neapărat să vorbim aici şi de acest aspect al activităţii editoriale din acei ani, cînd autorităţile comuniste instituiseră un regim diabolic de cenzurare a tot ce se publica, cînd planurile editurilor republica­ne, înainte de a fi aprobate, erau minuţios studiate la Comitetul de Stat pentru edituri, poligrafie şi comerţul cu cărţi de la Chişi­nău, precum şi la cel unional, la Comitetul Central al PCM. Redactorii, şefii de redacţii, care erau responsabili nu numai de nivelul literar, stilistic al lucrării publicate, dar şi, într-o măsură poate şi mai mare, de con­ţinutul ei ideologic, îşi asumau riscul de a face politică editorială. Cum? Oare era posi­bil? Da, era posibil, deoarece planurile edi­toriale erau aprobate în baza adnotărilor, care se făceau în două limbi. Şi cum cei de la Moscova şi cei din instanţele superioare republicane citeau, de regulă, în rusă era important ca adnotările să fie bine ticluite, să le placă. Ulterior, în lucrarea propriu-zisă se mai puteau schimba accentele. Depin­dea în mare măsură de redactor şi de şeful de redacţie, de buna colaborare cu auto­rul. Dar era de-ajuns să se găsească vreun „binefăcător" care să şoptească cui trebuia că într-un anumit manuscris sau carte sînt promovate „idei ostile" ideologiei comunis-te,„modului de viaţă sovietic", că vai şi amar de capul celora care au fost implicaţi în re­dactarea şi apariţia respectivei cărţi.

- Mi-au povestit colegii de editură cum au fost trimişi la tipografie - vreo patru băr­baţi - şi li s-a ordonat să distrugă cartea lui Dumitru Moldovanu Haiducul Tobultoc (1982). Li s-a dat un instrument numit ghi­lotină, iar un securist stătea alături şi urmă­rea. Igor Nagacevschi, care pe atunci era redactor la Editura „Cartea Moldovenească" a ascuns o carte în sîn. A doua zi directorul adjunct al editurii l-a chemat şi i-a ordonat să înapoieze imediat cartea...

Despre cartea Haiducul Tobultoc s-a scris şi s-a vorbit în repetate rînduri. Dar voi reveni la ea pentru că nimeni nu ştie ce s-a întîmplat atunci decît cei care au lucrat la această carte, apărută într-o ţinută gra­fică de excepţie, într-un tiraj de 10 000 de exemplare, expusă fiind şi la Tîrgul Interna­ţional de carte de la Moscova, unde fusese semnat un contract pentru cedarea drep­tului de autor către o editură din Bulgaria. Totul mergea foarte bine, cînd (Tîrgul încă nu se încheiase) s-a zvonit, zvonul venind de la Comitetul Central, că ceva nu e în re­gulă în această carte. Ce anume, nimeni nu putea spune. Nici cei de la Comitetul Central, nici cei de la KGB, nici de la Glavlit, nici şefii de la Comitetul pentru edituri... Dovadă este exemplarul care a fost citit cu o sporită atenţie în toate instanţele, acesta cu multiple sublinieri în text şi cu semne de întrebare pe margini. Starea de incer­titudine a durat vreo două luni. Aceasta însemnînd interminabile şedinţe ale biro­ului de partid, adunări de partid, explicaţii în scris şi orale. În cele din urmă, directorul editurii, redactorul-şef şi secretarul organi­zaţiei de partid au decis să distrugă tirajul pentru a-şi demonstra vigilenţa. Şi au fost sfîşiate toate cele zece mii de cărţi prin ghilotinare, cu excepţia cîtorva exemplare pe care le luaseră autorul, redactorul şi şe­ful de redacţie şi nu le-au restituit, deşi li s-a cerut cu insistenţă acest lucru.

Dumitru Moldovanu, fiind un om cu adevărat cult, cu adevărat inteligent a re­acţionat calm şi cu demnitate la această lovitură a destinului.

- Ţin minte un moment: D. Moldovanu mergea pe coridorul editurii, iar Maria Ce-botaru, care era şefă de redacţie (Dumnezeu s-o odihnească în pace), i-a spus: „Capul sus!"...

- Povestea nu se termină aici. Cînd l­am întrebat pe director care totuşi a fost motivul distrugerii tirajului şi pedepsirii celor implicaţi, mi-a răspuns foarte supărat că această lucrare în genere nu trebuia să vadă lumina tiparului, pentru că haiducul Tobultoc lupta împotriva ţarismului. Dacă Tobultoc ar fi fost rus şi cartea ar fi apărut în Rusia, era bine. În Moldova nu, pentru că aici ţarismul a avut, chipurile, un rol pro­gresist, a adus lumină şi dreptate.

Ceva mai tîrziu, în toiul restructurării gorbacioviste, acelaşi director mă cheamă şi îmi zice: Şto tîdumaeş'esli mî vernemsea k voprosu o Tobultoc-e?... („Ce crezi, dacă am reveni la „subiectul" haiducului Tobul-toc?... "). Sensul acestei întrebări era să reedităm lucrarea în colecţia „Columna". Acum era bună, putea aduce venit editurii şi demonstra loialitatea respectivului şef faţă de noile tendinţe politice.

Am povestit poate cu prea multe amă­nunte acest caz pentru a vă da seama că nu era deloc uşor să lucrezi cu oameni care azi distrug o carte, iar mîine propun reeditarea ei, acceptă editarea unor lucrări ale lui Nicolae Iorga, a publicisticii lui Emi-nescu etc.
Acest caz nu a fost unic. Tot în acea pe­rioadă au fost rechemate de la tipografie încă două lucrări. O lucrare a lui Constan­tin Mardare despre meşteşugurile popu­lare, în care autorul îşi exprima regretul că tineretul nu manifestă interes faţă de artizanat. Motivul - tinerii nu trebuie să re­grete trecutul, tineretul sovietic trebuie să
aibă alte preocupări. Şi a doua - o culegere de foiletoane a lui Constantin Bîrcă în care erau scoşi în ţeapă şefi de diferit rang.

Am amintit de aceste cazuri pentru a spune că editorii de atunci aveau nevoie nu numai de cunoştinţe profunde în do­meniul respectiv, pentru a putea face un aviz asupra lucrării, a discuta cu autorul, traducătorul, a-l convinge, atunci cînd era necesar, să facă anumite schimbări pentru a corecta inexactităţile şi a ameliora con­ţinutul, dar şi de curaj pentru a promova cultura naţională, adevăratele talente, co­rectitudinea limbii. Nu se puteau face prea multe. Cu toate acestea se făceau lucruri bune şi atunci. Un redactor putea pro­pune, susţine, promova o lucrare în care, chiar dacă în mod indirect, se spuneau niş­te adevăruri.

- Se zice că fiece om, fiece generaţie are o oră astrală. Ora astrală a editorilor a fost perioada 1987-1993 de care noi am profitat din plin...

- Cea mai frumoasă dovadă că şi ge­neraţia mea de editori a contribuit la cu­noaşterea adevărului istoric o constituie numeroasele titluri de carte care au văzut lumina tiparului în anii 1987-1993, cînd în condiţiile restructurării a apărut posibilita­tea de a oferi cititorilor din Republica Mol­dova, dar şi din România, cărţi de istorie a neamului românesc pe care nici în cele mai tăinuite ungheraşe ale sufletului nostru nu credeam că vom avea vreodată ocazia să le răsfoim. Dar noi le-am editat! Şi am fă-cut-o în condiţii cînd încă nu se ştia în care parte se va înclina balanţa. Sînt convinsă că aceşti ani au fost un dar de la Dumnezeu pentru umilinţa la care am fost supuşi pînă atunci. Astfel, la facultate a trebuit să as­cultăm şi prelegeri în limba rusă, de exem­plu, istoria filozofiei ş.a.; la Editura „Cartea Moldovenească" toate informaţiile de ase­menea trebuiau ticluite în rusă; la adunări se vorbea numai ruseşte şi dacă, Doamne fereşte, pronunţam greşit vreun cuvînt, tre­buia să suportăm zîmbetele ironice, uneori dispreţuitoare, ale colegilor noştri rusofoni: ruşi, evrei, ucraineni. Nu mai spun că atunci cînd cineva dintre noi se ambiţiona să vor­bească „moldoveneşte", stîrnea revolta ce­lor care nici în gînd nu puteau admite aşa ceva, iar vorbitorul era numit naţionalist. Şi încă de multe alte înjosiri am avut parte, pe care tinerii de azi nu le cunosc şi nici nu doresc să le cunoască.

Ni s-a cultivat un complex al inferiori­tăţii de care nici pînă azi nu pot scăpa, deşi îmi dau bine seama că nu eram cu nimic mai prejos decît ei. Poate chiar invers.

Ziceam că a fost un dar dumnezeiesc şi sînt convinsă că aşa gîndesc şi simt mulţi dintre colegii mei. Nu mi-a fost dat să văd nici pînă atunci, nici după, atîta entuzi­asm, atîta însufleţire, atîta dăruire în con­diţiile în care interesul material se afla în plan secund. Şi încă o particularitate rară a activităţii editoriale de atunci - spiritul de echipă. O carte bună, din toate punc­tele de vedere, este neapărat rodul muncii unei echipe de profesionişti. Dacă cineva afla că lucrarea ar putea fi îmbunătăţită, nu aştepta să apară cartea ca să-i scoată în evidenţă lacunele, demonstrîndu-şi erudi­ţia, dar intervenea imediat. Îmi amintesc cu nostalgie de acele timpuri, cînd eram mereu în căutare, cînd discutam mult, cînd invitam specialişti din diferite dome­nii pentru a le cere sfatul şi a fi siguri că edităm ceea ce trebuie. Voi cita un singur exemplu în acest sens. La editarea celor două volume cu Trecute vieţi de doamne şi domniţe de Constantin Gane (1991), cînd acestea erau deja la stadiul „Bun de tipar", am aflat că există la Biblioteca Judeţeană „Gheorghe Asachi" de la Iaşi prima ediţie a acelei cărţi şi că ar fi bine să reproducem textul după ea, deoarece în ediţia a doua, din epoca ceauşistă, fuseseră omise toate episoadele referitoare la Basarabia. Fără a face multă vorbă, l-am rugat pe bunul nostru prieten şi sfătuitor de la Iaşi Ionel Maftei să ne ajute. De altfel, dumnealui a fost acela care ne-a atras atenţia asupra deosebirilor dintre prima şi a doua ediţie. Asumîndu-şi un mare risc, Ionel Maftei a luat cărţile respective de la Biblioteca „Gheorghe Asachi" şi, fără a spune cuiva, a trecut cu ele hotarul de la Prut. Şi tot da­torită dumnealui la reeditarea volumelor Personalităţi ieşene, al căror autor este, au fost incluse materiale despre oameni de vază originari din Basarabia.

Îmi amintesc cu mult drag şi cu multă recunoştinţă de frumoasa şi fructuoasa co­laborare cu omul de cultură Octavian Ghi-bu, cu profesorii universitari Ioan Caproşu, Victor Spinei, cu scriitorii Mihail Diacones-cu, Horia Matei, Valeriu Râpeanu etc.

O altă bucurie a editorilor de carte ro­mânească de atunci erau tirajele - 30, 50, 70, 100 de mii de exemplare, care se cum­părau şi la noi, şi în România. Spun acest lu­cru pentru că multă lume venea să cumpe­re cărţi direct de la editură, deoarece erau mai ieftine decît în librării. Îmi amintesc de doi studenţi de la Facultatea de istorie care, neavînd suma necesară, au decis să cum­pere o carte la doi, sperînd să mai cumpere una, dacă tirajul nu se va epuiza pînă la ur­mătoarea bursă. E vorba de Getica lui Vasi-le Pârvan (1992), care nu fusese editată de mult timp nici în România. Acuma nu mai ştiu care e situaţia, dar aş vrea să cred că dorinţa de a cunoaşte a studenţilor este aceeaşi sau poate chiar mai mare.

Vorbind de activitatea editorilor de atunci, nu pot trece cu vederea încă un aspect: o parte din tirajul cărţilor de isto­rie a românilor, dicţionarelor cu tematică istorică, au ajuns în bibliotecile şcolare. E vorba de o complicitate favorabilă dintre editură şi Ministerul Învăţămîntului prin intermediul căruia Guvernul finanţa edi­tarea manualelor. O complicitate care a făcut posibilă completarea fondurilor de carte românească din bibliotecile şcolare cu lucrări ale lui N. Iorga, Şt. Ciobanu, I. Nistor, Gheorghe I. Brătianu, Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, M. Sado-veanu, I. Caproşu, V. Spinei, M. Diaconescu,H. Matei, C. Gane, G. Bezviconi, Şt. S. Go-rovei, I. Pelivan, I. Inculeţ, Paul Mihail etc. Dacă această complicitate ar fi continuat, în bibliotecile şcolare ar fi fost cu mult mai multă carte românească. După cum spu­neam, acesta a fost doar un aspect al cola­borării Ministerului cu editura, colaborarea de bază a fost editarea manualelor pentru şcoala superioară (mă refer deja la Editura „Universitas"). Voi menţiona în acest sens nivelul înalt al manualelor pentru studen­ţii de la Universitatea Tehnică, scrise şi edi­tate printr-o conlucrare rodnică şi prielni­că a profesorilor de la Chişinău cu cei de la Politehnica de la Iaşi. Tot atunci au fost editate (cu finanţare de la Guvern) şi multe manuale pentru studenţii de la Universita­tea de Medicină.

Cu multă pasiune, cu mult suflet se lu­cra la editură şi asupra cărţilor cu tematică ancorată în realitatea curentă: scoaterea în vileag a crimelor săvîrşite în Basarabia de către autorităţile comuniste (deportările, foametea organizată), dar şi lupta pentru limbă, alfabet, tricolor. Volumele Adevărul, ca aer al renaşterii; Povară sau tezaur sfînt;
Istoricul an 1989; Tricolorul - simbol al dem­nităţii sînt nişte cronici publicistice de ex­cepţie, care vor ajuta generaţiilor viitoare să cunoască adevărul acelor zile zbuciu­mate şi înălţătoare.

-Revenim de la ce am pornit?
- În încheiere, revin de la ce am por­nit - la afirmaţiile acelui tînăr, care se află în căutarea valorilor naţionale, şi căruia aş vrea să-i spun, fără pic de răutate, că noi, cei crescuţi şi educaţi în condiţiile propa­gandei comuniste, am avut cu mult mai puţine posibilităţi de a cunoaşte adevărata istorie a neamului românesc, dar am ştiut că facem parte din acest neam, accesul la valorile spirituale a fost cu mult mai limitat, dar am profitat de orice ocazie pentru a le descoperi, iar atunci cînd interdicţiile au slăbit ori au fost înlăturate, am încercat să le promovăm prin preluarea şi punerea la dispoziţia cititorilor a unor importante lu­crări ale istoricilor şi scriitorilor români, atît din Basarabia, cît şi din întreaga Românie. A dialogat Ludmila BULAT

FLĂMÂND DE LUMINĂ

lonel CĂPIŢĂ

La o adică, nici de internet nu-i nevoie la Şirăuţi, deoarece şi aşa, când vine bună­oară Victor Ţuţuc acasă, la baştină, vestea asta se răspândeşte tot atunci dintr-un ca­păt în celălalt capăt al satului.

Şirăuţenii noştri, mai ales cei de vâr­sta a treia, au un „internet" al lor, moştenit încă de la Adam-Babadam, dar care de-a lungul veacurilor, slavă Domnului, nu s­a defectat niciodată şi nici anacronic n-a devenit acest sistem de informaţii. Princi­piul funcţionării lui e unul simplu şi sigur: „Ai auzit, cumătră?..." Şi, uite-aşa, mai într-o clipită află tot satul că... Victor al Olicăi şi al lui Lisâi Ţuţuc a venit acasă, e în sat! Dar să nu creadă cineva că internetul de Şi­răuţi zbârnâie cu ocazia fiecărui venit sau plecat din sat. Are şi aicea Chira socoteală: sunt văzuţi doar cei văzuţi. Desigur, după faptele şi onoarea fiecăruia. Şi n-ai ce face. Vorba lui Victor Ţuţuc: „La Chişinău lumea te cunoaşte, iar la Şirăuţi - te ştie."

Să mai zică cineva că nu-i aşa? În sat te ştiu din talpă, de la rădăcină, până în al nouălea neam - cine eşti, de-al cui eşti şi ce fel de poame poţi să rodeşti. De bună seamă, dacă-i o sămânţă de răchită sau de mătrăgună - în sat, poţi fi sigur că, ajungând sămânţa ceea la oraş, nu o să ro­dească portocale. Însă cei de la Chişinău, care te cunosc, dar nu te ştiu, având totuşi scaun la cap, pot doar să presupună că din pom bun roadă bună op să iasă, „cum zice cronicarul".

Astfel, pentru acei care-i cunosc rădăci­nile neamului, nu-i de mirare că Victor Ţuţuc a terminat şcoala medie din Brătuşeni cu eminenţă, apoi - Politehnica, mai întâi o fa­cultate, după care a urmat şi altă facultate, pe care a absolvit-o tot cu eminenţă. Nu-i de mirare că şirăuţeanul nostru a devenit doctor habilitat în ştiinţe agricole, membru al Academiei Internaţionale a viei şi vinului (Rusia), că a condus ani buni Institutul Naţi­onal al viei şi vinului, că a ajuns viceministru al agriculturii şi industriei alimentare, că este prim-vicepreşedinte al Academiei Internaţi­onale de Dezvoltare Agricolă (Moldova).

Nu-i de mirare... Are şi cui semăna. Şi părinţii lui, şi buneii, şi străbuneii lui au fost eminenţi ţărani, eminenţi plugari, eminenţi gospodari. Cine la Şirăuţi nu cu­noaşte acest adevăr? Odată cu organizarea colhozului, neamul Ţuţuc, dar şi Darciuc (după mamă) au fost văduvite de hectare întregi de pământ, de inventar agricol, de material semincer, de tone de pâine.

Vâna cea sfântă, aş zice, de a munci şi a avea, dorinţa de a fi în frunte în această via­ţă, cu siguranţă, i s-a transmis lui Victor din tată în fiu. Dar şi altceva, ca să vezi, a jucat un rol anume în devenirea sa ca savant, ca personalitate notorie în ierarhia socială. Mi­a mărturisit chiar domnia sa, cu o ocazie:

- Când mă gândeam că mă aşteaptă furca şi ferma colhozului, sapa şi norma de sfeclă, alături de părinţi - la colhoz pe dea­lul mare, i-am dat zori de mititel cu cititul, cu învăţătura, încât nu doar zilele, dar nici nopţile nu-mi ajungeau pentru a acumula cunoştinţe. Şi aşa - ani întregi. Acum tot sunt flămând de carte. Încerc să-mi croiesc timp şi pentru această zăbavă intelectuală, pentru a oferi sufletului sărbătoare şi lumi­nă - minţii.

Nu-i pot înţelege pe acei sătui, aşa-zi-şii intelectuali, care n-au când citi măcar o poezie până la capăt; n-au când să vină la o lansare de carte că, vezi Doamne, au promis cuiva... să facă o partidă de pocher sau alt joc de cărţi.

Sincer vorbind, mă bucur că şi eu am fost printre acei care l-am avut alături pe Victor Ţuţuc, la prezentarea cărţii mele Icoa­nă ciuruită, ce a avut loc în sala de lectură a Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu" din Chi­şinău. A lăsat omul totul şi toate în pământ şi a venit. Ba şi mai şi: din timp a avut grijă ca acest eveniment să se transforme într-o frumoasă sărbătoare a celor prezenţi. Parcă-l văd şi-acum - prezent la patru ace! Şi, mai în glumă, mai în serios, îi zic atunci:„Eşti îm­brăcat ca un nun mare, Victore?!" „Păi cum altfel?" mă întreabă la rându-i, privindu-mă mirat în ochi. Şi, după o frântură de pauză, îmi spune cu o înviorare în glas: „Doar am venit la sărbătoare! În altarul cărţii. Doar ştii?! La noi în sat nici un om, oricât de sărac ar fi el, nu s-a dus la biserică în aceeaşi hai­nă, în care a dat mâncare la vacă..."

În sinea mea m-am gândit atunci: mult înseamnă un om luminat de lumina de acasă şi de cea culeasă de prin cărţi.

Când în anul 2004, pe data de 6 fe­bruarie, Victor Ţuţuc bătu pe muchie 50 de ani de la naştere, mă pofti şi pe mine să particip la acea festivitate, printre atâtea feţe alese: parlamentari, oameni politici, businessmeni, savanţi. I-am mulţumit şi tot atunci, într-o formă delicată, am căutat să-i refuz invitaţia. De ce? Pentru că m-am prins imediat la gândul cu ce cadouri pre­ţioase se vor prezenta toţi ceilalţi invitaţi, iar eu voi fi ca o cioară albă, cu te miri ce cadou, precum îmi este şi buzunarul. Dar Victor, cum se vede, şi de data aceasta a intuit ce gând mă frământă şi apucă dâr-logii în mână:

- Auzi? intervine omul la celălalt capăt al firului de telefon, eu te aştept să vii cu o carte, de a ta, Dragoste şi neîmpăcare. Am auzit că a văzut lumina tiparului. Cre-de-mă, va fi cel mai scump cadou pentru mine. Auzi? Să vii! Împreună cu vărul tău, Vasilică Hâncu.

Altădată am aflat că e internat în spi­tal. De, cum se întîmplă cam cu fiece om... Îl contactez la telefon şi-i spun că mă por­nesc spre el. N-a trecut nici un minut că-mi dă telefon:

- Auzi, am uitat să-ţi spun: nu te deran­ja cu nimic de-ale gurii. Aici am de toate.

Când am ajuns în dreptul salonului, unde-şi avea patul de spital, l-am zărit cum vine dinspre sala de mese, de la prânz. spitalicesc. De-a valma cu toţii.

Sensibil, receptiv şi săritor la nevoie este chiar şi atunci când greutăţile lui sunt mai mari decât ale tale... Şi atunci, la fel ai să auzi de la Victor Ţuţuc: „Cu ce pot să te ajut? De ce ai nevoie?..". O ştiu şi pe asta, nu doar din auzite. E de o corectitudine pro­verbială şi de o punctualitate pe potrivă. Probabil că şi aceste calităţi l-au ajutat să găsească un limbaj comun cu nemţii şi îm­preună să fondeze Compania moldo-ger-mană „Bio Company Raps", care activează cu bine în or. Lipcani, în imediata vecinăta­te a satului natal Şirăuţi.

Cine alta, decât dragostea pentru aproapele său, pentru oamenii din sat, ală­turi de care a crescut, ce altceva l-a făcut să fondeze această companie la Lipcani, unde să poată munci in corpore şirăuţenii?! Cum se vede, dorul de-acasă, dragostea de părinţi, de frate şi soră nu l-au părăsit nicicând şi nici pentru o clipă. Aşa îi este datul: icoana de acasă s-o poarte pururi prin lume... şi crucea. Şi pe toate le face cu drag, cu dăruire şi cu demnitate. Şi pentru aşa ceva poate fi chiar invidiat.

Parcă-l aud zicând: „Dragostea, pute­rea, banii şi prietenia trebuie stăpânite." Şi tot de la Victor Ţuţuc am aflat un adevăr durut: „Cel mai mult rău mi-au făcut acei, pe care cel mai mult i-am ajutat... "

Hotărât şi neabătut de la principiile sale, Victor Ţuţuc îşi vede de ale lui, de ros­tul ce i l-a hărăzit bunul Dumnezeu. Fără a purta pică sau a fi supărat pe cineva. Îmi stăruie de mult în memorie şi aceste cu­vinte ale lui, ce-l caracterizează perfect:

- Când e vorba de a face bine, între „da" şi „nu", întotdeauna îl aleg pe „da"!

Când intru în biserică, de fiecare dată pun trei lumânări: una pentru duşmanii mei - ca să trăiască în linişte şi pace, şi să mă lase şi pe mine în pace, ca să pot face lucruri frumoase. Căci, oricum, ei nu mă pot opri de a le face, doar că îmi împuţi­nează sănătatea.

Flămând de lumina cărţii, flămând de viaţă, flămând de Dumnezeu mereu-me-reu este. Acesta-i Victor Ţuţuc, precum se autocaracterizează: zbuciumat, pornit, fără opriri, în haosul întâmplărilor fericite şi nefericite, cu rod sau fără.

Până mai ieri, a avut şi mamă, a avut şi tată, care s-a întors rănit, dar viu de la răz­boi. Dar cum e şi viaţa asta? În ziua de 20 ia­nuarie 2009 Victor Ţuţuc, sfâşiat de durere, ca şi toţi oamenii de bună-credinţă, l-a pe­trecut în ultimul drum pe patriarhul poeziei basarabene, poetul Grigore Vieru... A doua zi era de acum la Iaşi, la căpătâiul marelui actor Victor Ciutac, prieten şi consătean. Revenind la Chişinău, îi parvine vestea că în 22 ianuarie a murit cel mai om din lume şi mai bărbat care i-a dat viaţă - tatunea. L-a aşteptat, până la ultima suflare... să-şi mai vadă o dată feciorul lui cel drag fecior, feciorul de departe. Doar l-a iubit atât de mult. Şi Victor l-a iubit. Şi îl iubeşte. Într-un suflet, într-o lacrimă de durere prefăcut, a alergat acasă, la tatunea. Acolo, unde bucuria şi durerea e altfel, decât în toată lu­mea. Dar n-a aflat acasă decât clipa cea de gheaţă, clipa grea a despărţirii. De veci.

Biserica a fost neîncăpătoare pentru toţi acei care au venit să-şi ia rămas bun de la acel care a fost Lisâi Ţuţuc. A murit într-o zi de joi. Şi l-a plâns un sat întreg de neamuri... Unită familie, cu multă dra­goste unul faţă de altul, cu multă susţinere la greu şi la uşor, plină de bunătate şi de Dumnezeu. Aşa o ştiu de mic copil.

Nu cunosc pe nimeni să-i treacă pragul lui Victor Ţuţuc şi să iasă de acolo cu mâna goală, dar şi fără vreun gând înţelept, fără a avea parte de o vorbă de duh, de un sfat sau chiar un banc, ce-ţi descreţeşte frun­tea. E doldora de haz, de cunoştinţe de acasă, din lumea mare, din lecturi, dar me­reu îl aud vorbind cu mult respect şi admi­raţie de alţi înţelepţi, de alţi savanţi...

Cu gândul la lumea de acasă, la rostul de a fi în rând cu oamenii, îmi spunea Victor:

- Dacă ajungi la Paştele Blăjinilor la cimitir şi nu-ţi dă nimeni nicio pomană, aceasta ar trebui să te pună pe gânduri.

Odată, venind vorba despre Victor Ţu-ţuc, i-am auzit pe nişte şirăuţeni zicând:

- S-a ridicat sus-sus Victor al lui Lisâi Ţuţuc, are un nivel înalt de cultură, e civili­zat, parcă nici n-ar fi din Şirăuţi.

Eu n-am de lucru şi, mai mult aşa, în formă de compliment, îi spun ce vorbeş­te lumea despre el în sat. Atunci Victor îşi ridică ochii şi mă privi aidoma unui filozof, amărât şi calm, ca după o pauză să-mi spu­nă cu durere în glas:

- Nu eu m-am înălţat, ci satul moldo­venesc a degradat. Şi-i păcat...

Drept dovadă că sunt de acord cu afirmaţia lui, îi spun: „Ce-i drept, nu-i min­ciună - n-am observat, Victore, s-o faci pe orăşeanul, mergând prin sat."

„La o clacă, dragul meu, n-ai ce te duce îmbrăcat în costum şi la cravată", mă lămu­ri omul în doi timpi şi trei mişcări.

Chiar dacă au trecut ani mulţi de atunci, nu uită Victor povăţuirile părinţilor de care avu parte. Multe le-am auzit şi eu, preluate de Victor, fie de la mamunea, fie de la tatu-nea. Iată una dintre ele, de-ale tatei:

- Când îi da mâna cu un om, să te uiţi la el, în ochii lui. La fel - când îi cinsti cu cine­va un pahar, tot în ochii omului să te uiţi.

Nici la nunta fiicei sale, Victoriţa, care a avut loc în ziua când Victor a făcut 55 de ani, am băgat de seamă că Victor Ţuţuc n-a uitat ceea ce i-a spus tatunea... Chiar dacă au fost la 200 de nuntaşi.

Mamunea Olica îşi vedea şi ea, cu ochii proprii, un vis împlinit.

Parcă-l văd şi parcă-l aud pe Victor Ţu­ţuc, ajuns la Şirăuţi într-o zi din anul trecut, mărturisindu-le părinţilor:

Dacă-am greşit, îmi cer iertare, Mamă, tată, bunii mei, Eu rătăcesc în lumea mare, Iar voi o duceţi singurei...

Vi-i dor nespus de mult de mine, Şi dorul vostru eu îl duc, Oriunde-aş fi, cu orişicine -Şi eu mă simt un pui de cuc.

Pentru el, pentru Victor Ţuţuc, familia, satul natal, cu tot ce a fost şi este, rămâne ceea ce are mai drag şi mai scump - dor şi dragoste, zbucium şi durere, dăinuire şi-nălţare.

- Acasă e altfel şi somnul, nu scapă Vic­tor să spună.

Prihonul, Lunca, La Răchită, Ponoare, Valea Prutului, Borobleanca, Valea lui Za-harie Ţurcanu, Valea lui Nic Şoric, La Izvor, Pădurea Cruhleac, Valea Hlinei, Dealul Tur­cului, Abdula, Planul Popii, Pădurea Larga, Cot. sunt nişte locuri ca nişte pagini din-tr-o carte, unde savantul de azi Victor Ţu-ţuc şi-a scris, parcă mai ieri, atâtea şi atâtea amintiri ce-l cheamă de oriunde. Cum se vede, nu degeaba afirmă domnia sa: „Pa­tria mea e satul Şirăuţi."

Gândind la această mică Patrie, dom­nul V. Ţuţuc notează în Prefaţa cărţii Icoa­nă ciuruită, la care a şi pus umărul să vadă lumina tiparului: „Consider că nu va trece multă vreme şi satul Şirăuţi, care mai mult de un secol şi jumătate a tot fost şi este încă sat de hotar, impus de străini, va fi martorul dispariţiei sârmei ghimpate de pe Prut, iar şirăuţenii, alături de alţi con­fraţi, vor păşi liber şi cu fruntea sus peste podul Lipcani-Rădăuţi."

Peste câtva timp. Astăzi însă omul de ştiinţă Victor Ţuţuc, mai caută răspuns la unele întrebări:

- De ce la 28 iunie 1940 România n-a tras niciun foc de armă în ocupanţii sovie­tici? De ce niciunul n-a murit pentru a-şi apăra Ţara?

- De ce guvernanţii de la Chişinău n-au trimis spre Moscova trei garnituri de tren cu vin, să-l „mulţumească" pe Leonid

Ilici Brejnev pentru „a lăţi" Republica Mol­dova până la Bug, cu munţii Carpaţi, cu Cernăuţul, cu Cetatea Albă, cu Chilia, cu oraşul Balta şi cu toate satele noastre de peste Nistru?

- De ce, odată cu prăbuşirea imperiu­lui sovietic, România, în loc să pună hota­rul pe Nistru, a recunoscut un stat vasal Rusiei?

Astfel, de o viaţă, Victor Ţuţuc caută răspunsuri la întrebarea „De ce?". Şi tot el rămâne pururi flămând de Lumină.

TRAGEDIILE UNEI BIBLIOTECI

(Biblioteca Centrală din Chişinău)

Constantin BOBEICĂ, un homo lector, bibliofil, fost profesor de şcoală sătească, octogenar

E binecunoscută din istorie tragedia celebrei Biblioteci din Alexandria-Egipt, tezaur al moştenirii spirituale a antichităţii, numărând circa 700 000 de „volume" (ma­nuscrise, suluri...), a fost ars de câteva ori, încât, până la urmă a rămas doar amintirea despre ea.

Mai recent, a fost incendiată în toiul evenimentelor din decembrie 1989, bo­gata Bibliotecă Universitară din Bucureşti. Priveliştea ei, în iarna, primăvara şi vara lui 1990 îţi inspira multă tristeţe şi revoltă.

Biblioteca Centrală a Chişinăului a avut şi ea parte, în istoria-i de mai bine de un secol, de o catastrofă similară.

Nu ştiu, nu pot şti ce parte din fonduri­le de carte ale acesteia şi-au găsit salvarea în refugiu, peste Prut, în adâncul Ţării, în martie 1944, dar am fost martor al trage­diei cărţilor - nu puţine rămase, devenite victime ale barbariei războiului.

Pentru cineva, posibil, insignifiantă împletirea de cuvinte BIBLIOTECA CEN­TRALĂ, dar pentru noi, ultimii mohicani ai bătrânului, înţeleptului Liceu de băieţi

„HASDEU", a fost, a rămas una mai apropia­tă de suflet ca orice, nedespărţită de fiinţa noastră morală, intelectuală.

Era amplasată într-o clădire modestă, ce făcea corp comun cu alte edificii ale li­ceului nostru ce purta numele lui B.P. Has-deu. Un unghi drept, cu latura mai mică, era pe actuala stradă Bănulescu-Bodoni, cealaltă, mai lungă, pe strada Bucureşti de azi, unde îşi avea lăcaşul Biblioteca Cen­trală, loc sfânt pentru noi, acei ce ne pe­treceam între pereţii ei orele de răgaz, de înălţare sufletească.

Urcam cele trei trepte cu aceeaşi emo­ţie, acelaşi cutremur sufletesc, de parcă ne-am fi pregătit a păşi pragul unei cate­drale...

Deschizând uşa, în vestibul eram în­tâmpinaţi de o expoziţie de cărţi, consa­crată unui eveniment cultural, istoric.

Apoi cartoteca (catalogul, fişierul), bi­bliotecara de serviciu şi aterizarea în sala de lectură (uneori şi loc de timidă întâlni­re cu liceenele de la „Regina Maria", de la Şcoala Eparhială etc.). Dificil a descrie far­mecul acelor zile, când, cucerit de ineditul paginilor lecturate, scăldat în valurile de miresme ale salcâmilor înfloriţi, îmi arun­cam prin geamurile deschise privirea asu­pra iaurgiului, care, împovărat de cobiliţa încărcată cu marfă, spărgea liniştea străzii cu chemarea lui răguşită: „Iaurgiu, iaurgiu!"

Dar toate, până la o vreme. Războiul necruţător se apropia nu doar de noi, lice­enii imberbi, de Chişinăul semiruinat, ci şi de bătrâna, sacramentala Bibliotecă.

Iunie 1944. În refugiu cu familia surorii mai mari la Veneţia de Jos, în munţii Fă­găraşului. Mă împinse ceva - o presimţire - să revin acasă, la părinţii rămaşi singuri, de izbelişte. Acel „ceva" ce mă pornise pe cale-întoarsă era boala MAMEI. Zdruncinul despărţirii de copiii răzleţiţi - fratele mai mare, pe front - o doborâse. Noroc, mare noroc de medicul militar, care o smulse din ghearele Neînduratei. Dar bucuria re­venirii la normalitate fu adumbrită în cu­rând. Şeful garnizoanei Cobâlca, un maior maghiar mă înştiinţă: contingentul meu, 1946, termen redus (T.R.) - liceeni, norma-lişti, seminarişti - eram chemaţi sub arme - viitori cursanţi ai şcolilor militare.

Iată-mă dar, în drum spre Teleorman, unde era refugiat Centrul de Recrutare Or­hei. Îmbarcarea din Chişinăul iubit, mutilat în iulie 1941 de sovietici în retragere şi, din nou, de bombardamente în vara lui 1944.

Puteam să trec prin oraş, să lipsesc a-mi revedea dragul Liceu „HASDEU"? Vai, revederea fusese tristă, sfâşietoare: căzuse şi el pradă bombelor, urii atotdistrugătoare.

Dau colţul pe strada Bucureşti şi încă un vai...

Biblioteca Centrală - ruinată, distrusă şi ea de bombe. O bătrânică trebăluieşte prin moloz, ridică fără grabă câte o carte, rupe bucăţica de ţesătură de la cotor, o aruncă într-un coşuleţ. De ce? La ce? N-o mai întreb. Ca un complice la un sacrilegiu, mă aplec şi aleg din cărţile, sortite pierza­niei, de sub molozul, umezit de ploaie o

Descriptio Moldaviae, un manual de engle­ză, un volum de Leconte de Lisle, altul de Descartes... Le înghesui în rucsacul burdu­şit cu unele şi altele şi, răvăşit de privelişte, îmi caut de drum. Spre gară, în aşteptarea unui tren, care mă va duce mai departe, tot pe făgaşele urgisite ale războiului.

Rândurile de faţă, evocatoare, mi-au fost prilejuite de mişcătoarea revedere, reîntâlnire cu două din acele cărţi, salvate de pierzanie atunci, oploşite în biblioteca surorii mele din Bucureşti, care mi-au fost restituite prin mijlocirea fiicei, în timpul unei vizite acolo.

Mişcătoare, tulburătoare întoarcere spre un trecut, acel al zbuciumatelor, în­volburatelor tinereţi.

Nu doar fizică, provocată de viforul războiului, ci şi sufletească - reînturnare la epoca atât de caracteristică juneţii - cea a căutărilor, dibuirilor, descoperirilor, a clari­tăţii.

Toate demarate, îndrumate, luminate de scăpările de fulger - toate generate de lectura CĂRŢILOR bogatei, primitoarei, ge­neroasei BIBLIOTECI CENTRALE a Chişinăului anilor '30, '40 ai secolului apus.

P.S. Cuget, cântăresc: de unde într-un fiu de ţăran atâta aplecare, pasiune pentru CARTE?

Ce-i drept, neamul Bobeică se mai apropiase de templul ei luminos printr-un frate al bunicului, Constantin, care învăţa­se la Seminarul Teologic din Chişinău, de­venind preţ de o viaţă ÎNVĂŢĂTOR; un alt frate, Grigorie, mare autodidact, practica­se viaţa întreagă avocatura, fără diplome, fără patente...

MAICĂ-mea, iertată fie de Domnul, bine inspirată, mi-a pus sub pernă de cum văzui lumina zilei, o CARTE...

OMAGIERI

MIHAI VOLONTIR: „DEMNITATEA, DACĂ O AI, EŞTI OM, DACĂ NU - NIMIC NU E!"

Svetlana VIZITIU

„Timp de câteva luni sau poate ani te concentrezi asupra vieţii unui personaj, asumându-ţi o altă viaţă. Şi când s-a sfârşit „jocul", viaţa acestuia, cu bucuriile şi du­rerile lui, rămâi gol, trist şi ră­tăcit. Ai trăit o viaţă pe care ai ştiut-o de la bun început din scenariu... Acum trebuie s-o trăieşti pe a ta, mult prea necunoscută, adevărată şi adesea încurcată."
A venit în lumea fil­mului, vesel ca un cântec, atrăgând imediat atenţia asupra măiestriei artei sale, altruismului lăuntric şi bunătă­ţii mărinimoase. Precum şi personajul din povestea ceea a lui Ion Creangă, care, re­venind la baştină după 25 de ani de slujbă pentru ţar, fără să-şi dea seama, a impresi­onat Însuşi bunul Dumnezeu şi Sfântul Pe­tru, atunci când s-a despărţit de ultimele două ruble, dăruindu-le fără regrete cer­şetorilor vagabonzi... Astfel, în 1967, în­cepuse cariera cinematografică a lui Mihai Volontir, actor al Teatrului Dramatic Vasile Alecsandri din Bălţi. Rolurile sale se înscriu firesc în şirul valorilor culturii noastre, stâr­nesc emoţii, admiraţie. A creat chipuri ce rămân în memoria spectatorilor şi de care s-a bucurat mereu, iar în clipele grele -le-a inspirat încrederea în viitor. Împlinind vârsta de 75 de ani, cunoscutul actor Mi-hai Volontir a consacrat circa jumătate de secol teatrului bălţean, pe a cărui scenă lucrează chiar de la fondare. Dragostea pentru film îl stimulează pe actor în a lua, pieptiş, treaptă cu treaptă, scara succesului. A realizat mai mult de 120 de roluri în teatru şi în film. Din 1984 este Artist al Poporului, mai târziu devine unul dintre primii cavaleri ai Ordinului Republicii.
Vine pe lume la 9 martie 1934, dinspre părţile Hligeni-lor, Şoldăneşti, judeţul Orhei, având la ureche păsările ce­rului şi vuietul pădurii, căci taică-său ţinea canton la o margine de codru. Era micuţ când frate­le Nicu l-a învăţat călăria, de atunci are o predilecţie deosebită pentru cai. A văzut cu ochi de copil războiul sângeros, a sim­ţit foametea nemiloasă. Adolescent fiind, a lucrat la cariera din Râbniţa, ziua scotea piatră, seara încărca var în vagoane. A vă­zut cu ochii săi şi deportarea basarabeni-lor, a auzit plânsul copiilor smulşi din bra­ţele părinţilor şi duşi în Siberii geroase. A făcut şcoala în Orhei, ulterior instruind şi educând un timp odraslele ţăranilor din comuna Păpăuţi. Aici, apoi şi la Râbniţa, luase contact cu teatrele de amatori, sim­ţind că scena e visul lui. Au trecut nişte ani, când i s-a oferit speranţa. Boris Harcen-co, regizor al Teatrului din Bălţi, l-a ajutat - Mihai Volontir devine actor profesionist. Purta în gând şi în inimă cântecele mamei, precum şi îndemnul tatei: „Mihăiţă, să ştii că în viaţă de mare preţ e demnitatea: dacă o ai, eşti om, dacă nu - nimic nu e!"
De-a lungul anilor, s-a afirmat pe pla­toul de filmare cu demnitate şi verticali­tate. A realizat în filme peste 30 de roluri principale, în scenă - de două ori pe atâta, trăind astfel mai multe vieţi. A devenit re­cunoscut, şi-a clădit un nume în artă atât pe meridian naţional, cât şi pe cel interna­ţional - s-a filmat în diverse studiouri ale lumii. Pe Esop l-a jucat 12 ani, tot atâţia ani a durat şi rolul lui Ion din Năpasta de mare­le Caragiale. La invitaţia lui Emil Loteanu, a jucat rolul lui Mihai Adam în filmul Această clipă (1968), Gh. Vodă îi propune rolul bri­gadierului Obadă din filmul Singur în faţa dragostei (1969), iar pentru rolul lui Dimi-trie Cantemir în 1976 i s-a acordat Premiul de Stat al Moldovei. În filmul Cine l-a ucis pe Hugo Vinchero, o coproducţie Lituania-Argentina, a avut-o de parteneră pe ac­triţa argentiniană Lily Lavale, în Ţiganul şi Întoarcerea luiBudulai pe rusoaica Klara Lu-ciko. Ironia sorţii făcea totul ca M. Volontir, interpretându-şi compoziţiile, să surprindă şi, mai cu seamă, să fascineze imaginaţia doamnelor romanţioase, frângându-le ini­mile, în rolul ţiganului Budulai... De altfel, aceste seriale televizate sunt foarte longe­vive, ele având priză, şi în prezent, la spec­tatori în Federaţia Rusă, Ucraina, Belarus, Serbia, Macedonia, Bulgaria etc. Îl apuca o mare tristeţe, atunci când avea loc prezen­tarea ultimului spectacol sau se terminau filmările unei pelicule.

Nu numai artistul, dar şi admiratorii lui au rămas foarte decepţionaţi atunci când i s-a acordat pensie doar de 74 lei lunar... Cu toate acestea, Mihai Volontir crede că, în comparaţie cu scena politică, scena tea­trului este una adevărată, mult mai credi­bilă. Adevărul se dovedeşte să fie mai tare decât eşafodul cenzurilor.

S-a scris cândva, în 1988, o carte cu ocazia jubileului actorului; de ce oare n-a apărut? Autorul dna Larisa Ungureanu, doctor în studiul artelor, susţine că manus­crisul se află şi în prezent la una din edituri.

Doar că datele problemei nu se mai schim­bă: un mediu artistic, sfârtecat de mizerii, invidie, intrigi... Alte măşti, aceeaşi piesă: „Cred că Mihai Volontir merită, prin talentul pe care îl are, să rămână în atenţia specta­torilor. Nu avem prea multe personalităţi de talia lui şi nu ne putem permite „luxul" să-l dăm uitării. Este un actor care a generat un stil de interpretare."

Rătăcind printre relicvele filmului, juca­te de Mihai Volontir, regizorul Nicolae Ghi-bu a remarcat, elegiac şi optimist în acelaşi timp: „Mihai, prin intermediul artei sale sce­nice vibrante, l-a făcut pe erou să se scoale din genunchi în picioare. Atunci am înţeles că dacă gramatica muzicală cunoaşte şapte note, Mihai Volontir poate face uz, în joc, de toate sunetele posibile. Chipul eroului înglo­bează toate nuanţele - de la sunetul gingaş al viorii, până la cadenţa tobei. Pentru mine a lucra cu Mihai este o plăcere deosebită. Domnia sa este înzestrat cu o polifonie pro­fundă, este reţinut, tăcut, uneoripărându-mi singuratic. Dar singurătatea şi reţinerea ta­lentului său înglobează toate anotimpurile: scârţâitul zăpezii şi canicula verii, murmurul primăverii şi freamătul domol al toamnei." Regretata Klara Luciko, Artistă a Poporu­lui din Federaţia Rusă, îşi aducea aminte: „Când regizorul Anatoli Blank a decis să în­sceneze povestirea „Ţiganul", m-a văzut pe mine în rolul Klaudiei Puhlenova. Dar cine va fi Budulai? Am întrebat, căci e vorba de un erou ideal. Între pretendenţi la rol au fost artişti gruzini, armeni, azeri, ba a fost invitat la probe de film şi cântăreţul ţigan Slicenko, mai bun ţigan nici că să găseşti. Dar A. Blank vedea altfel rolul şi nimeni nu-i convenea. Au decis să-l „probeze" şi pe Armen Dgigar-hanian, dar s-a dovedit că el este ocupat în alt film. Atunci, i-am spus că cel mai reuşit actor ar fi aici Mihai Volontir, cu care m-am filmat în „Rădăcinile vieţii", regizor N. Ghibu. Anatoli Blank îl cunoştea de undeva pe Mi-hai Volontir, s-a bătut cu mâna peste frunte şi în aceeaşi zi trimise asistentul său la Bălţi cu scenariul. Mihai a citit şi a căzut de acord să vină la probe: el vorbea româneşte, eu ru­seşte şi imediat a fost acceptat. Ne-am bu­curat. Dar când să vină la filmări, nu-i permit cei de la teatru, deoarece era prins în roluri. Am făcut un telefon la Consiliul de Miniştri al Moldovei, vicepreşedintelui Gr. Eremei, care a rezolvat de urgenţă problema. Mihai Volontir a primit concediu pentru şase luni şi s-a mirat mult când a aflat de acea operaţie „secretă" a mea cu telefoanele. Venise direct pe Don, unde aveam deja făcute câteva sec­venţe. Am filmat patru episoade, apoi peste un timp, la cererea telespectatorilor, alte patru episoade de acum din filmul „Întoar­cerea lui Budulai..." (Din cartea Să fie oare vina mea?, colecţia Strict secret, Moscova, 2001). Nu îndrăznim să judecăm ce ar fi devenit acest film, dacă rolul lui Budulai ar fi fost realizat de către un alt artist con­temporan. Succesul de public al filmului Ţiganul a fost atât de răsunător, încât au fost asigurate drepturile de ecranizare a următoarelor episoade.
Numeroase personalităţi ale culturii atestă caracterul complex al omului nos­tru, în persoana lui Mihai Volontir. Astfel, Mihai Cimpoi, academician, consideră că „personajul jucat de el va fi întotdeauna un erou, fiindcă actorul are ştiinţa rară de a-i imprima ceva monumental, care sfidează obişnuitul, cotidianul". Petru Baracci, Artist al Poporului: „E un actor de excepţie şi are multe roluri antologice, încât tineretul poa­te să înveţe multe de la el. Alta e că oameni ca dumnealui astăzi nu-s apreciaţi la justa lor valoare, o să ne muşcăm coatele, dar va fi târziu când vom percepe cu adevărat ce am avut şi am pierdut." Maria Sagaidac, prof. univ. dr. în matematici, actriţă de ci­nema: „Îi mulţumesc pentru tot ce a fost o tinereţe în urmă! Pentru lecţiile necitite de el, dar pe care le înghiţeam din privire, pen­tru zâmbetul bun şi înţelegător când nu-mi mergea ceva. Rămân un spectator fidel, mă bucur să-l revăd, mă bucur de succesele lui. Mă mândresc că am fost în aceeaşi echipă!" Pictorul Iurie Matei: „Trebuiesă ne bucurăm că-l avem. E un om înţelept şi foarte talen­tat: pentru mine orice cuvânt rostit de Dom­nia sa, orice obiect pe care-l atinge capătă splendoare" Igor Caras, actor: „Pentru dum­nealui arta e o religie care-şi are preoţii, dar şi mucenicii ei. E unul dintre aceştia"

Impresionantă rămâne, şi astăzi, forţa cu care actorul izbuteşte să transmită cele mai complexe stări sufleteşti: limbajul pri­virilor, gesturilor, atitudinilor, descifrate în prim-plan. Sentimentul trăirii artistice magice - iată destinul succesului lui Mi-hai Volontir! Sunt 75 de primăveri de când marele actor priveşte cu ochii sensibili ai sufletului la miracolul acestei vieţi încur­cate, care-i „trecătoare, cât ai mirosi o floa­re", cum zice în binecunoscutul cântec. De altfel, sunt memorabile nu numai rolurile, dar şi cântecele dumnealui, lansate la în­demnul fraţilor Petre Teodorovici şi Ion Aldea-Teodorovici. Cu vocea sa inconfun-dabilă M. Volontir aduce lumii mesaje de omenie, de comportament civilizat. Are în palmares şi un cântec propriu, despre Bălţi, oraşul viselor sale. A plâns cu lacrimi amare la aflarea veştii despre moartea lui Grigore Vieru, un moment extrem de emo­ţionant: s-a văzut într-un interviu unde ac­torul vorbea despre prietenul său. „Viaţa asta-iscurtă tare, cât ai mirosi o floare"sunt versurile unui cântec de pe vremea părin­ţilor noştri. Cum mai trece timpul! Mulţi ani cu sănătate şi multe bucurii, maestre Mihai Volontir.

MEREU INSPIRAT, ARTISTUL

Vl. Prisacaru

Recent, răsfoind o bibli­ografie a lui Ştefan Petrache, m-am oprit, mirat, la titlul unui interviu pe care i-l luase artistului, prin anii '80 ai seco­lului deja trecut, un gazetar din Chişinău. Se intitula dia­logul În căutarea inspiraţiei, şi tocmai această formulare m-a stupefiat: Ştefan Petra­che să fie în căutarea inspira­ţiei? Desigur, e o personalita­te complexă, cu multe faţete ale creaţiei, bănuite şi nebă­nuite, însă, urmărindu-i carie­ra, ascensiunea artistică, am avut impresia că numai de asemenea căutări nu a avut dînsul nevoie! Din simplul motiv că este un artist mereu inspirat. Sau, poate, unul dintre artiştii care s-a ghidat şi de princi­piul cela „haios", enunţat cîndva de Gus-tave Flaubert: inspiraţia în creaţie e bună, dar dacă nu vine, nu-ţi rămîne decît să te apuci de muncă...

Nu ştiu cine ar risca să-i dea o carac­teristică cît de cît precisă cîntăreţului Şte­fan Petrache, deoarece personalitatea sa artistică se încadrează anevoios în tiparele unei definiţii. Poate cîteva definiţii, cîteva prezentări, din prisme diferite, ar putea să-i întregească un portret de creaţie mai com­plet, mai autentic, mai credibil. Se spune că a fost un răsfăţat al sorţii. Mai curînd, aşa e, căci în timpuri deloc favorabile pentru ma­nifestarea aptitudinilor, dar mai ales a im­pulsurilor, a avut o ascensiune admirabilă, de invidiat, pe care mulţi şi-ar fi dorit-o. Remarcat de profesori încă în anii de şcoa­lă, nu ştiu dacă „îşi căuta norocul" în lumea muzicii pe cînd era student la Colegiul electromecanic din Chişinău. Întîmplarea - sau, poate, totuşi, destinul? - a făcut ca Ştefan Petrache să fie solicitat ca „meşter-faur" pentru apa­ratura, destul de sofisticată pentru acele vremi, a forma­ţiei Noroc. Căutînd să înlăture un defect la o percuţie, prinse a fredona o melodie... Inter­pretarea aceasta, improvizată, l-a frapat pe Mihai Dolgan, li­derul grupului, şi astfel devine Ştefan solist al faimosului No­roc, care era deja comparat, în unele privinţe, cu inegalabilul The Beatles. Veşnic tînăra for­maţie de la Chişinău a purtat efectiv noroc muzicii, culturii noastre, dar şi fiecărui solist sau instrumentist atras de către Mihai Dolgan într-un flux muzical în­noitor, cu totul inedit pentru acea epocă şi pentru o ţară ermetizată ca URSS. Tocmai manifestarea aceasta insolită a talentelor, dar şi popularitatea ieşită din comun a No-roc-ului, pe întreg cuprinsul imperiului so­vietic, dar şi dincolo de hotarele acestuia, a pus punct ascensiunii unui grup muzical de excepţie, care oricum a intrat în ana­lele muzicii uşoare europene şi la a cărei strălucire a contribuit şi Ştefan Petrache. Rămaşi fără marele Noroc, fiecare membru al formaţiei, „pusă la index" de organele represive sovietice, prinse a-şi căuta rostul în alte spaţii muzicale. În cazul lui Ştefan Petrache, a urmat o piruetă surprinzătoare - spre Orchestra de estradă şi simfonică a RadioTeleviziunii. Era, pe atunci, la noi, un colectiv solid, cu exigenţe specifice, aces­tea contribuind, neîndoios, la afirmarea sa, dar, totodată, strîngîndu-i pornirile (şi răbufnirile!) artistice în chingile unor rigori ce atingeau uneori cotele absurdului, mai ales în ceea ce priveşte libertatea alegerii repertoriului, dar şi a comportamentului

scenic. Din acest unghi de vedere, implica­rea în activitatea unor noi, tinere formaţii de muzică uşoară - Orizont, apoi Contem­poranul, în anii 1977-1981 - i-au prilejuit lui Ştefan Petrache nu numai trecerea în prim-planul scenei, dar şi o şansă de a gus­ta din nou din libertatea (oricît de relativă, pe atunci) a creaţiei.

Generaţiile de basarabeni, care erau tineri în acei ani, pot confirma cît de popu­lare, cît de iubite erau aceste grupuri, am­bele, poate mai ales Contemporanul, fiind considerate ca nişte succesoare de drept ale Noroc-ului, sau poate un fel de Phoe­nix muzical al acelei formaţii de mit. Dar ce spun eu - basarabenii? Spectatorii din întreaga Uniune Sovietică şi din alte ţări so­cialiste, zise şi „frăţeşti", pe unde au mai pu­tut concerta aceste grupuri, se dedau unui veritabil delir asistînd la spectacolele lor...

Personal, am avut ocazia de a fi martor al unei primiri de-a dreptul delirante, a so­liştilor Contemporanului, de către un public destul de select şi relativ răsfăţat de turnee ale diferitor interpreţi şi formaţii muzicale din URSS şi din lumea largă. Era la Riga, în nişte zile frumoase de mai, în anul 1979, şi capitala letonă era efectiv inundată cu afişe ce anunţau concertele colectivului muzical de la Chişinău. Mi-a atras atenţia, mai întîi, un amănunt cu totul semnificativ pentru acele timpuri: afişul era redactat în română... Da, letonii scriu cu litere latine, însă ei au practica vicioasă, cred eu, de a ortografia numele străine conform felului lor de a le pronunţa. Ei bine, şi denumirea grupului, şi numele cîntăreţilor moldoveni, apăreau pe afiş scrise perfect româneşte! Cum am putut preciza chiar la faţa locului, muzicanţii noştri, mai curînd însuşi Ştefan Petrache, avusese grijă ca formaţia să-şi prezinte adevăratul chip, naţional, pînă şi sub acest aspect. Aşadar, Ştefan Petrache trebuie suspectat, din tinereţea-i fragedă încă, de un frumos, delicat naţionalism muzical, cultural, sufletesc..

Cît despre spectacolul ca atare, ce să spun? Îmi stăruie şi acum în faţa ochilor zecile de mii de tineri, dar şi adulţi, scan-dînd „Primăvară, primăvară!.."" sau alte cu­vinte româneşti care au intrat şi în limbajul letonilor, prin această modalitate, aparent banală - un turneu, colo! Fiecare piesă era solicitată la bis, unele - de trei-patru ori, încît se părea că spectacolul nu mai are sfîrşit, chiar dacă venise miezul nopţii, şi oamenii sovietici trebuiau de mult să se odihnească, pentru a fi în formă a doua zi, la locul de muncă, în numele prosperării „necuprinsei mume a comunismului"...

Cum însă orice succes ieşit din comun deranja, speria autorităţile, au trebuit să dispară de pe scenă şi Orizont, şi Contem­poranul. Atunci firea nonconformistă a lui Ştefan Petrache a trebuit „să inventeze", apoi să-i dea şi contururi de existenţă rea­lă, palpitantă, unui nou grup, Plai, cu care, în anii 1982-1987, colindă în continuare Moldova, Ucraina, Rusia, alte republici „fră­ţeşti", uneori trecînd şi dincolo de sîrma ghimpată a URSS-ului. Acum, peste două decenii şi ceva, s-ar părea că totul era sim­plu ca bună ziua: o nouă formaţie de mu­zică uşoară, al cărei director artistic şi solist de bază era Ştefan Petrache, nu putea să evolueze altfel decît sub zodia Norocului, a succesului major. Or, simplitatea aceas­ta e doar o aparenţă. La întemeiere, în anii ceia de brejnevism mohorît, însăşi denu­mirea grupului era una suspectă: Plai suna „naţionalist", iar pe deasupra, mai amintea şi un cuvînt englezesc, sau american, un termen frecvent în limbajul muzicienilor din Occident, încît e de-a mirării cum a izbutit maestrul să înregistreze o formaţie cu asemenea titlu... Dar şi prenumele cîn-tăreţului, al conducătorului artistic al Plai­ului deranja auzul unora: ca să vezi numai, Ştefan!, cînd în „necuprinsa noastră patrie sovietică" trăiau atîtea milioane de oameni ce se numeau „normal", pur şi simplu Ste-pan... De repertoriul Plai-ului, ca şi al altor formaţii în care fusese Ştefan Petrache nu mai vorbesc - deşi, vom aborda şi acest aspect, ceva mai jos. Nu putem să nu pre­cizăm însă, aici, că Plai a fost o formaţie de muzică nouă „fruntaşă" în spaţiul sovietic şi în lagărul socialist. Dincolo de linia muzi­cală perfect compatibilă nivelului occiden­tal, Plai-ul lui Ştefan Petrache a promovat şi celelalte atribute ale curentelor muzicale moderne ce abia se înfiripau mai la est de Prut. Avem în vedere „dotarea" cu instru­mentarul specific, neobişnuit pe atunci în URSS, aplicarea unor elemente de interac­tiv care, mai mult chiar decît anterior, cu Orizont şi Contemporanul, provoca stări de maximă implicare pasională a publicului, o stare soră cu uitarea de sine, cu delirul, cu drogul, cu transcendenţa... Plai deveni din start o legendă a muzicii noastre, şi în această calitate şi-a încheiat, din păcate, existenţa, după ce reuşi să poarte gloria simţului artistic al moldovenilor - iarăşi - pe toate întinderile, parcă fără margini, ale imperiului sovietic, de la Moscova pînă în Kamceatka, din republicile baltice pînă în Crimeea, de la Cernăuţi - în oraşele şi tîrgurile pierdute în taigaua siberiană.

Un „acord final" al implicării artistice, plenare, a lui Ştefan Petrache a fost For­maţia de propagare a muzicii, din cadrul Filarmonicii de la Chişinău. Aflarea la acest „loc de muncă" a coincis cu ultimii ani de existenţă a Uniunii Sovietice, cu tulbu­rătoarele evenimente ce au declanşat şi amplificat mişcarea de eliberare naţională, în fine - cu nişte importante schimbări ce se produceau în viaţa noastră cotidiană. Atunci, maestrul a sărbătorit şi o aniver­sare a primelor frumoase împliniri: patru decenii de aflare sub soare şi aproape tot atît timp de dăinuire în preajma, apoi chiar în miracolul sunetelor muzicale.

Greu de spus care din aceste eveni­mente sau care resorturi, ce se precipita­seră spre începutul anilor '90, l-au deter­minat, cel mai mult, pe Ştefan Petrache să abandoneze scena - anume scena, nu şi cîntecul. Cel mai plauzibil ni se pare un simţ acut al măsurii, felul său cumpătat de a fi, în pofida unei impresionante febrilităţi umane şi artistice, care îl caracterizează nu mai puţin. Greu de spus de a fost opor­tună ori ba această decizie. Înclinăm să credem că şi aici maestrul a vădit o certă inspiraţie: intrase pe scenă ca un prinţ şi a părăsit-o ca un nobil... Numeroşi admira­tori, şi mai multe admiratoare, au regretat sincer, adînc, plecarea lui Ştefan Petrache din viaţa concertistică a Chişinăului, a al­tor mari centre culturale situate mai la est sau mai la vest de capitala basarabeană. Însă nu toţi simplii melomani (ba nici nu toţi artiştii) înţeleg o axiomă care, avem impresia, a perceput-o fin Ştefan Petrache: nu numai omul, dar şi creaţia, activitatea într-un domeniu artistic, are o vîrstă rela­tivă, care poate fi şi lungită, cu riscuri in­erente, însă durata ei oricum se află într-o legătură directă cu demnitatea artistului. Şi, posibil, nu mai puţin, cu conştiinţa unei anumite împliniri - desigur, atunci cînd aceste realizări există. Retrăgîndu-se de pe scenă, artistul, căruia i se spunea deja fără rezerve maestru (Artist Emerit al Moldovei era încă din 1983), parcursese o solidă eta­pă a împlinirilor: lăsa în fonoteca de aur Radio, în tezaurul concertistic al Televizi­unii şi - esenţial - în memoria, în sufletul melomanilor, o arhivă muzicală proprie impresionantă şi ca volum, şi ca prestaţie. Această arhivă îl menţine în topul preferin­ţelor muzicale de la noi şi astăzi; mai mult, credem, valenţele realizării sale în arta in­terpretativă îi va asigura un loc de frunte încă mulţi ani înainte.

Dacă s-ar face un sondaj de opinie la Radio, la TV sau la un colţ de bulevard, mai aglomerat, mulţi dintre cei chestionaţi vor enumera, fără greş, cîntece din repertoriul lui Ştefan Petrache, pe care ar dori să le mai asculte. Personal, aş aminti de piesele muzicale „eminesciene" Ce te legeni, codrule, Şi dacă, De-aş avea..., cărora le-a impri­mat o sonoritate absolut inconfundabilă, uneori depăşind limitele interpretative general acceptate. Este şi cazul piesei De-aş avea..., calificată de un muzicolog de la Bucureşti ca un cîntec-spectacol. Alţi melomani ar invoca, mai curînd, întreg repertoriul grupurilor Noroc, Orizont, Con­temporanul, Plai, care este greu de imagi­nat fără prezenţa lui Ştefan Petrache. Vor fi solicitate, cu siguranţă, şi piesele Castel pe nisip, Crede-mă, Blestemul sacru, Eu vin, Ba­ladă haiducească, Iubeşte, Chemarea casei părinteşti, În august etc. (multe pe versuri­le sale), precum şi unele şlagăre mondiale interpretate cu dăruire de Ştefan Petrache. Şi nu numai cu dăruire, ci şi cu o dublă in­spiraţie: una - muzicală, şi alta - de om al unei vaste culturi şi rafinate simţiri, căci nu oricine putea, însă nici chiar toţi nu pricepeau cît de mult valora, pe atunci, să incluzi în repertoriu - apropiindu-te maxi­mum de original - un şlagăr italian, fran­cez, britanic, spaniol, în condiţiile în care muzica uşoară de mare succes în lumea liberă trecea anevoios peste cortina de fier de la frontierele URSS-ului.

Chezăşia succesului ieşit din comun al cîntăreţului are, desigur, cîteva resorturi, unul dintre ele fiind, cu certitudine, unici­tatea sa de muzician. A debutat într-o pe­rioadă cînd pe firmamentul muzicii uşoare basarabene nu mai erau doar doi-trei in­terpreţi; alături, în dreapta Prutului, înflo­rea luxuriant o grădină bine îngrijită a mu­zicii uşoare. Pe deasupra, eram pe atunci parte a unui imperiu cu mii de aspiranţi la titlul de promotor al acestui gen muzical. Aşadar, se impunea necesitatea unei for­mule interpretative proprii, era nevoie de afirmarea unui chip cît mai personalizat de cîntăreţ. Avînd la zi toate datele native, şle-fuindu-le prin muncă şi studiu (inclusiv la Institutul de Arte din Chişinău), Ştefan Pe-trache a mers, se pare, pe o linie trasată de George Enescu într-un îndemn către tinerii muzicieni: „Fiţi voi înşivă. Nu căutaţi în mod special un limbaj nou, căutaţi limbajul pro­priu, adică mijloacele proprii de exprimare a ceea ce aveţi în interior". Dacă artistul nu a căutat originalitatea cu orice preţ, origi­nalitatea l-a găsit pe el, ca o recompensă pentru că a etalat măiestrit mijloacele pro­prii de exprimare a ceea ce avea în interior, ca să-l parafrazăm pe marele Enescu. L-a impus vocea-i haiducească, cu un registru amplu, cu un timbru înclinînd spre drama­tic, dar nici străin abordărilor mai sprinte­ne. De fiecare dată, la fiece piesă cîntată, Ştefan Petrache vibrează la maximum, trăind fiece clipă de interpretare, începînd de la dăruirea interpretativă desăvîrşită şi cu aceeaşi desăvîrşire intonînd ultimele acorduri. Apoi, are un comportament sce­nic mai rar întîlnit, aristocratic, incredibil pentru o epocă în care se punea preţ pe o apariţie în scenă a artiştilor cît mai plăcută proletarilor, cît mai apropiată de stilul de viaţă al „omului sovietic de rînd". Desigur, a contat mult pentru neobişnuita evoluţie a lui Ştefan Petrache şi selectarea inspira­tă a pieselor interpretate. Nu oricine opta - şi nu chiar oricui i se încredinţa - să cînte pe versuri de Mihai Eminescu. Eroul eseu­lui nostru s-a apropiat de Eminescu pe căi proprii, trădînd o febleţe aparte, o sensibi­litate deosebită pentru creaţia Luceafăru­lui, pentru poezia autentică, pentru limba română, pentru spiritualitatea româneas­că. Din poeţii, respectiv, din compozitorii locali, ai epocii, interpretul alegea piese ce îmbinau reuşit muzicalitatea versului cu melismele, fără a neglija şi conţinutul lor. Şi mai avea - are! - o dicţie admirabilă, care iese în evidenţă, impresionant, şi atunci cînd cîntă, dar şi cînd acordă vreun inter­viu, cînd stă de vorbă, pur şi simplu, sau cînd filozofează... Nu am greşit, nici nu am exagerat spunînd că maestrul filozofează. Căci, „adevărat vă zic": trăieşte în Ştefan Petrache nu numai un talent muzical sui generis, original şi viguros, dar şi un om de aleasă cultură, precum şi - aici doream să ajung - un înţelept din cei cum nu prea are astăzi Ţara Moldovei... Cine va pune la îndoială aserţiunea mea, îi recomand un remediu pentru împrăştierea dubiilor: să stea de vorbă măcar o singură dată cu ma­estrul, să-i audă spusa blîndă, caldă, fru­mos potrivită şi rostită româneşte, de o in­teligenţă sclipitoare. Iar dacă nu are acest prilej, să asculte la Radio, să urmărească la Televiziune vreun interviu de-al său - as­tea, interviurile, dialogurile cu dînsul sînt nişte superbe monologuri în care încape întreaga gamă de trăiri ale unui artist de marcă, dar şi ale unui om de rafinată sim­ţire - şi estetică, şi civică, şi strict umană, şi încă de atîtea feluri. Dacă s-ar apuca să scrie Ştefan Petrache, bănuiesc, ar face o excepţională carte a unei fulminante vieţi de artist, dar şi o rarisimă „carte de învăţă­tură" - pentru alţii, pentru noi. De altmin­teri, această idee mi-a venit recitind nişte confesiuni de-ale maestrului, publicate în Literatura şi arta, cu vreo 20 de ani în urmă, şi intitulate chiar aşa: Cîteva gînduri despre noi şi pentru noi...

Revenind de la filozofie la muzică, nu putem trece peste „pragul" despărţirii lui Ştefan Petrache de scenă. Surprinzătoare pentru unii, dureroasă pentru alţii, oricum, abandonarea de către un artist a activităţii concertistice, uneori în plină forţă, cum e şi cazul lui Ştefan Petrache, nu constituie un fenomen chiar ieşit din comun. Ni se pare mai important cum se regăseşte în conti­nuare artistul care„a ieşit în stradă". Nu sînt rare cazurile cînd unii cad pradă ieftină gloriei acumulate, alţii lunecă uşor în smîr-cul diferitor plăgi. Ştefan Petrache a decis să-şi continue cariera conform unui calcul izbutit din mai multe puncte de vedere, a recurs la o „mutare" - şi aici, inspirată - pe tabla de şah a vieţii. Da, multora le-a pă­rut ciudat să-l afle pe artist în funcţia de director al unei firme de construcţii... Cu-rînd, însă, a început să se discute mai mult despre frumuseţea şi gradul sporit al cali­tăţii blocurilor înălţate de această firmă. A locui într-o casă „de-a lui Ştefan Petrache", a munci într-un oficiu din asemenea edi­ficii, a devenit destul de repede un semn de garanţie a unei vieţi citadine aşezate, ba chiar o şansă, un noroc, pentru cei care ştiu a preţui stilul funcţional în existenţa umană. Chiar dacă, şi în acest domeniu l-a însoţit de la începuturi succesul, Ştefan Petrache nu s-a lansat zgomotos în lumea oamenilor de afaceri, preferînd să mun­cească într-o anumită intimitate, poate la fel cum se pregătea pentru spectacole, cîndva. O fi fiind şi aceasta o explicaţie a faptului că mulţi ştiu de „casele lui Ştefan Petrache" şi de alte edificii cu marca firmei sale, dar mai puţini cunosc gesturile sale de filantropie - numeroase, largi, gene­roase - pe care le face maestrul, în noua sa demnitate. Ca om prin excelenţă de arte, ca fidel slujitor al templului spiritualităţii naţionale, este întru totul firesc că îşi ori­entează aceste gesturi spre realizarea unor proiecte de natură să susţină diferite acte de cultură, de la sprijinirea unor spectaco­le, la contribuţii în editarea unor cărţi, ne-maivorbind de ordinare, însă memorabile acte de caritate. Original şi generos în arta muzicală, nu poate fi Ştefan Petrache altul în arta construcţiei sau, în arta businessu-lui, de vreţi.

„Muzica este un răspuns, căruia nu i s-a pus nicio întrebare", considera Nichita Stă-nescu. Acceptînd spusa poetului ca pe o frumoasă metaforă, îndrăznim a conchide că Ştefan Petrache a pus şi muzicii anumi­te întrebări. Prezentînd din adolescenţă ti­pul de artist rebel, nonconformist, viaţa sa trece sub semnul unor întrebări continue pentru care află mereu răspunsuri poziti­ve. Cel născut artist, artist veritabil, nu-şi va altera niciunde şi nicicînd valenţele. Retras din lumina scenei, artistul şi-a găsit un loc sub razele altei activităţi extrem de utilă omului. Chit că nu a încetat nici pe o clipă să fie cîntăreţ. A demonstrat-o cu brio, o dată în plus, nu prea de mult, la un concert aniversar al Anastasiei Lazariuc, cînd a evoluat poate cel mai tinereşte, la standardele bine cunoscute melomanilor, mult apreciate, îndrăgite temeinic de ei. Însă chiar şi fără trimiteri precise la perpe­tuarea de către dînsul a pasiunii sale din-totdeauna, pentru muzică, ne dăm seama că Ştefan Petrache rămîne ce i-a fost dat să fie: un artist mereu inspirat şi de aceea mereu adorat de publicul în continuă pri­menire. Cine mai stă, poate, la îndoială, să facă un mic sondaj. Dacă nu poate să o facă prin intermediul vreunei surse mass-media, să întrebe trecătorii la un colţ mai aglomerat de stradă. Eventual, în preajma vreunei case „de a lui Ştefan Petrache". Răspunsul va fi, cu certitudine, univoc: „Ah da, e lucrarea lui Ştefan Petrache, e a unui artist... " Un artist de seamă, mare, incon-fundabil, adăugăm noi. Căci numai artiştii marcaţi cu asemenea valenţe nu sînt daţi uitării, oricît de repede ar curge timpul, oricît de mult s-ar schimba gusturile şi pri­orităţile din existenţa noastră.

ÎŞI ÎMPLINEŞTE CU DEMNITATE ROSTUL ÎN BIBLIOLOGIE

Vlad Pohila

Modestia hominem ornat, adică modestia îl înfrumuse­ţează pe om, spuneau strămo­şii noştri romani. Obişnuit a da dreptate, necondiţionat, cu­getărilor emise de cei bătrîni şi înţelepţi, abia de la un timp am prins a pune la îndoială veridicitatea acestui aforism referitor la modestie. Probabil şi din motivul că mi-a fost dat să văd, uneori, cum omul mo­dest este „aruncat peste bord", neglijat, „neluat în seamă", iar în ultimă instanţă - şi dat uitării. Gîndul acesta, de fapt - această schimbare de op­tică nu-mi dă pace de o habă, de pe la înce­putul toamnei lui 2008. Tocmai se definiti­va Calendarul Naţional-2009 (CN-2009), al cărui redactor-stilizator şi coautor mă aflu de un deceniu şi mai bine, găsind şi acolo o sursă de reale satisfacţii sufleteşti. Am descoperit atunci, prin septembrie trecut, cu o gravă întîrziere, că în 2009 urmează a marca o frumoasă aniversare şi dna Valeria Matvei, şefa secţiei Cercetări bibliografice, iar ca membră a colegiului de redacţie şi autoare - şi adevă­rata responsabilă pentru ela­borarea CN - această lucrare de referinţă unică, în felul ei, la noi. Atunci, deşi traversam o perioadă grea, din punct de vedere existenţial, m-am oferit, cu plăcere, să „însăi­lez" o schiţă biobibliografică despre dumneaei, chiar dacă în practica elaborării Calen­darului s-a stabilit o regulă ca despre lucrătorii domeniului bibliologic să scrie colegi de breaslă. Una peste alta, fusesem solicitat, în acest sens, şi de colegiul de redacţie al Calendarului şi nu-mi rămînea decît să realizez intenţia. Foarte curînd însă, m-am indispus: Valeria Matvei nu fusese omisă, nici neglijată, ci dimpotrivă - colegiul de redacţie aproba­se în unanimitate includerea în Calendarul Naţional-2009 a unei schiţe biobibliografi­ce despre şefa secţiei Cercetări bibliografi­ce, însă dumneaei a refuzat categoric să fie prezentată în CN-2009, rugînd să fie lăsată pentru mai tîrziu, pentru altă aniversare. Iată la ce poate duce uneori modestia... Poate, mai ales, cînd avem a face cu o fire de codreancă.

Nu am putut atunci să insist asupra unor banale axiome: cum mai trec anii! şi cum se mai schimbă, adesea, priorită­ţile! Vreau să cred că va apărea încă mult şi bine Calendarul Naţional, că şi aici, şi în alte surse de referinţă, se va ţine cont ori­cum de împlinirile, de meritele deosebite ale celor pe care le au, efectiv, în domeniul literaturii, artelor, culturii, cercetării etc., inclusiv în sfera bibliografică. Însă jubileul, cum numeau vechii evrei aniversarea a 50-a, este un prag deosebit în viaţa omului şi el trebuie luat în seamă, marcat şi eviden­ţiat într-un fel sau altul. Tocmai de aceea, încă de astă toamnă, şi cu deosebire din primele zile ale acestui an, nu mă lasă în pace gîndul să scriu ceva despre dna Vale­ria Matvei. Iar gîndul insistent, cînd acesta vine nu atît din cap, cît mai ales din su­flet, se vrea împlinit. Cu atît mai mult cu cît am ce spune despre această doamnă simpatică, luminoasă la chip şi la suflet, cu voce blîndă, cumpătată, dar şi cu o frază bine potrivită în textele pe care le scrie. Iar scrisul, derivat din cercetare, a devenit în ultimul deceniu o preocupare de primă importanţă în activitatea Valeriei Matvei, încît dînsa poate fi trecută, fără ezitare, în lista nu prea numeroasă a bibliografilor marcaţi de fascinaţia scrierii, elaborării, re­dactării textelor de specialitate, dincolo de necesităţile strict profesionale.

Cine ştie, poate că Valeria avea această pasiune încă din anii de şcoală, căci a cres­cut într-o familie de pedagogi: Parascovia şi Dumitru Palici, mama - profesoară de istorie şi tatăl - profesor de matematici la şcoala din Mînzăteşti-Ungheni. Era o fami­lie de intelectuali exemplari, de la ţară, cu cultul cărţii, cu dorinţa de a semăna lumină în sufletele şi în minţile copiilor proprii şi ale multor altora, care erau elevii lor. După absolvirea şcolii medii de cultură generală de la Hîrceşti, o altă comună de la poalele codrului din părţile Unghenilor, Valeria a dat cu succes admiterea la Facultatea de biblioteconomie şi bibliografie a Univer­sităţii de Stat din Chişinău. Ca licenţiată a acestei facultăţi, în 1980, se întoarce la baştină, şapte ani lucrînd la Biblioteca ra­ională din Ungheni, cea care poartă acum numele luminatului principe Dimitrie Can-temir şi este una din instituţiile fruntaşe în domeniu, la nivel naţional. În anul de graţie 1989, Valeria Matvei se angajează la principala Bibliotecă a Basarabiei, a cărei angajată este pînă în prezent.

Am cunoscut-o mai bine de cînd dînsa colaborează activ la Calendarul bibliote­carului, numit, din anul 2000 - Calendar Naţional. La răscruce de secole şi milenii, funcţia de responsabilă pentru elabora­rea Calendarului o deţinea doamna Elena Sănduţă, care oferea un model de minu­ţiozitate şi dăruire profesională în muncă. Dădea un exemplu ce nu putea să nu fie urmat şi, în linii mari, aşa s-a şi întîmplat: colegele mai tinere „s-au molipsit" de un acut şi benefic spirit al răspunderii pentru activitatea prestată. Atîta doar că, din mul­tiple şi nu întru totul vesele motive, colec­tivul de bibliografi ce elaborau Calendarul a cunoscut o fluctuaţie continuă, înclinînd spre reducerea, an de an, a numărului co­laboratoarelor. Valeria Matvei şi Natalia Şveţ au rămas cele mai fidele la acest loc de lucru. Ei da, pe aceeaşi linie a unei apre­ciabile fidelităţi în apariţia Calendarului s-au menţinut şi alţii: dna Elena Turuta şi echipa sa de la centrul editorial al BNRM, acad. Petru Soltan, preşedintele colegiului de redacţie al CN, dr. Iurie Colesnic, prof. dr. Aurel Marinciuc, membri ai colegiului, şi, desigur, Alexe Rău, director general - şi al Bibliotecii Naţionale, şi al CN. Cum însă despre unele din aceste personalităţi am scris, cu diferite prilejuri, iar despre doam­nele Elena şi Natalia voi scrie neapărat cu o proximă ocazie, acum voi insista asupra chipului Valeriei Matvei.

Este simplu, uşor şi plăcut să lucrezi în preajma unui bibliograf, fie şi cu atri­buţii de şef, de responsabilă, cum e dna Valeria Matvei. În primul rînd, pentru că îşi cunoaşte foarte bine meseria, rolul, locul sau, ţărăneşte vorbind, „postata", ce-i revi­ne în muncă, în activitatea-i cotidiană. De fapt, ar fi mai potrivit să spunem că dna Valeria Matvei şi-a găsit norocos rostul în muncă, în bibliografie ori, mai larg - în bibliologie, un rost pe care-l împlineşte cu demnitate, în cunoştinţă de cauză, şi, esenţial - cu pasiune. La noi, ca şi în alte părţi, cei mai mulţi oameni au o închipuire foarte vagă despre munca bibliografilor. „Ia, fac şi ei nişte liste, ale lucrărilor unui poet, ale unui prozator, acolo...", cam aşa s-ar exprima majoritatea, dacă i-ai întreba în ce constă activitatea biobibliografică. Şi doar cei implicaţi mai direct, bunăoară, lucrînd la elaborarea unei bibliografii, sau cei cărora li se face o biobibliografie, prind a înţelege importanţa, dar şi dificultatea alcătuirii „acelor liste". Abia în aceste situ­aţii oamenii străini de bibliografie pătrund în complicaţiile şi în tainele ce le conţine ştiinţa şi practica bibliografică. Iar miste­rele astea sînt multiple: o bibliografie bine alcătuită este cea mai bună carte de vizită a unui autor, al cărei conţinut devine clar dacă faci anumite eforturi ca să percepi ce se află dincolo de nişte „simple înşiru­iri" de titluri, nume, ani, pagini. Pentru un „muritor de rînd", adică pentru un nespe-cialist, nu are vreo importanţă, de exem­plu, punctuaţia în bibliografie, or aceasta este decisivă pentru o descriere corectă şi densă prin conţinut. Eram şi eu dintre cei care mă întrebam: ce contează - o bară sau două bare; două puncte sau punct şi virgulă, cratimă sau linie de dialog, paran­teze drepte sau rotunde etc., etc. Dar fie­care din aceste „fleacuri" au roluri, semnifi­caţii distincte, inconfundabile! De pildă, o bară după un titlu sau după un nume arată gradul de responsabilitate - după această bară se indică numele coautorului, tradu­cătorului, prefaţatorului sau al pictorului, pe cînd după două bare este indicată sur­sa - titlul culegerii sau al revistei în care este publicat textul bibliografiat. Parcă e simplu, dar... Acest şi alte „fleacuri" care-s, în temei, nişte subtilităţi foarte importante ale muncii bibliografice le-am învăţat şi eu, şi alţii care au dorit, de la dna Valeria Mat­vei. Dînsa nu şi-a exprimat uimirea „Cum de nu înţelege, cum de nu ştie atîta trea­bă?!", ci a avut bunăvoinţa şi răbdarea de a lămuri o dată, apoi încă o dată, şi, dacă a trebuit - a treia, a patra oară... La acest capitol, dna Valeria Matvei e o adevărată profesoară, o autoritate incontestabilă, căci le ştie la perfecţie pe toate, mai fiind la curent cu cele mai recente (şi, destul de frecvente) modificări pe care le operează Camera Naţională a cărţii, în ultimele două decenii, pentru a ajusta bibliografia de la noi la standardele europene şi mondiale.

Deşi admir şi acest segment al muncii dnei Valeria Matvei - cunoaşterea subtilă a rigorilor bibliografice - personal, preţuiesc cel mai mult felul cum elaborează dumnea­ei texte aniversare pentru Calendarul Naţi­onal. Nu am putut contabiliza cu o anumită precizie cîte schiţe biobibliografice a scris dna Valeria, în ultimul deceniu, dar cu certi­tudine că are cîteva sute bune, poate chiar o mie de prezentări ale unor personalităţi marcante ale literaturii, culturii, artelor, ştiinţei naţionale şi universale. Indiferent cum ar fi aceste schiţe - mari sau mici, am­ple sau mai sumare - toate au un numitor comun: sînt scrise cu pasiune şi cu un simţ deosebit al corectitudinii, acesta fiind, în ultimă instanţă, o manifestare a seriozităţii, a responsabilităţii pentru munca prestată, pentru profesiunea aleasă. Din această lis­tă cu adevărat impresionantă de articole ale dnei Valeria Matvei îmi vine greu să evi­denţiez ceva anume, din simplul motiv că le-am găsit pe toate cu un semn sigur al ca­lităţii. Totuşi, se remarcă, ies cumva într-un prim-plan textele consacrate unor fruntaşi ai deşteptării naţionale, din diferite epoci, şi unor reprezentanţi de seamă ai literaturii române. Eminescu, în primul rînd, despre care scrie, iată, cîţiva ani la rînd, schiţe ani­versare foarte bine articulate, de fiece dată punînd în evidenţă aspecte mai puţin ve­hiculate ale vieţii şi activităţii Luceafărului. A se vedea, în acest sens, volumul pentru anul 2009 al CN, în care dna Valeria a pus în circulaţie un document eminescian, prac­tic, necunoscut, la noi - Jurămîntul depus de către poet la numirea sa în funcţia de director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, pe cînd Mihai Eminescu avea 25 de ani. Aş mai aminti şi articolele dumneaei despre An­drei Şaguna, Aron Pumnul, B.P. Hasdeu, Ion Luca Caragiale, Ion Agârbiceanu, Garabet Ibrăileanu, Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Mircea Vulcănescu, G. Călinescu, Constan­tin Noica, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Adrian Pău-nescu etc., etc. Plus, nişte schiţe elaborate, într-un chip explicabil, cu o deosebită căl­dură, despre Veronica Micle, Carmen Sylva, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Maria Cebotari sau Ana Blandiana... Şi, să nu uit: articolul despre bimilenarul creştinismului, ca şi ela­borările Valeriei Matvei privind textele sa­cre în română: primele tipărituri conţinînd catehisme, liturghiere, rugăciuni, psalmi, vieţi ale sfinţilor, apoi diferite ediţii ale căr­ţilor Sfintei Scripturi - Noul Testament de la Bălgrad (Alba Iulia) şi Biblia de la Bucureşti, apoi Biblia în română, editată la Petersburg de către mitropolitul G. Bănulescu-Bodoni, traducerea literară a Sfintei Scripturi, reali­zată chiar la Chişinău, de către părintele scriitor şi profesor Gala Galaction...

Pasiunea cu care lucrează dna Vale­ria Matvei se vede cu multă claritate şi în sentimentul bucuriei ce o copleşeşte atunci cînd depistează şi pune în circuit, între copertele Calendarului adică, un fapt inedit, semnificativ, din viaţa vreunei per­sonalităţi, sau o carte, o creaţie mai puţin cunoscută publicului cititor larg. Acelaşi sentiment o domină - şi o înfrumuseţează!

- atunci cînd, după lungi, adeseori istovi­toare, munci şi aşteptări, ia în primire un nou volum al Calendarului. Din fericire, tot mai multă lume înţelege valoarea acestei activităţi a secţiei Cercetări bibliografice şi în genere a BNRM, importanţa, pentru noi, a Calendarului Naţional care, în lipsa unei surse enciclopedice, deţine cu demnitate rolul de anuar enciclopedic pentru spaţiul cultural-informativ al R. Moldova.

Aportul dnei Valeria Matvei la elabo­rarea şi menţinerea „pe linia de plutire" a acestui calendar anual este, fără exagera­re, unul considerabil. Tocmai de aceea, la aniversare, vrem să-i urăm ca satisfacţia sufletească pentru apariţia Calendarului să fie una de durată cît mai lungă. La care să se adauge şi alte bucurii, acasă, în pri­mul rînd. Acolo, unde o aşteaptă să vină, cît mai grabnic şi bine dispusă, de la ser­viciu, soţul, om cu o specialitate departe de bibliografie, dar atît de înţelegător faţă de preocupările profesionale ale doamnei. La fel, o aşteaptă „fetele mamei" (şi „ale ta­tei"!), fiicele cu nume de zeităţi antice, Li-via şi Diana care, deşi au pornit pe alte căi, ale unor specializări moderne, înţeleg şi ele foarte bine că mama se consacră unei munci nu numai dragă inimii, dar şi nece­sară, utilă oamenilor. La mulţi ani cu multă sănătate, rezistenţă, inspiraţie şi noi împli­niri, stimată doamnă Valeria Matvei! Să fiţi cît mai mult la fel de pasionată de munca bibliografică, de frumuseţea „cazaniilor" şi măreţia faptelor „prorocilor" spiritualităţii naţionale, să vă ştim mereu binevoitoa­re, corectă şi dreaptă, dar şi iubitoare de dreptate în ceea ce faceţi şi scrieţi, aproa­pe zilnic, pentru noi şi noi volume ale Ca­lendarului Naţional. Să nu vă părăsească nicicînd lumina de pe chip şi din suflet, cu care v-au dăruit, generos, părinţii, şi pe care o împărtăşiţi, la fel de generos, celor care se află în preajma Dvs.