ESEU

LAUDĂ CĂRŢII

(încă şi mai concret: trăiască prietenia de nezdruncinat dintre moldoveni şi lectură!)

Dinu MIHAIL*, cel care pierdut a fost, şi s-a găsit!

Adversari ai citatomaniei, vom începe totuşi acest demers în favoarea cărţii cu o scurtă poveste, pe care am auzit-o acum vreo mie de ani.

...Pe vremea aceea, cînd un pictor era arestat, i se dădea voie să-şi poarte cu el în închisoare şi trusa cu pensule şi vopse­le. Astfel, atunci cînd intră în celula întu­necoasă din turn, primul gînd al eroului acestei poveşti a fost să-şi picteze pe unul din pereţi o fereastră. Pictă într-adevăr o fereastră deschisă, prin care vedea cerul orbitor de albastru. Celula devenise astfel mult mai luminoasă.

Dimineaţa, cînd intră să-i aducă bu­cata de pîine şi apa, temnicerul trebuia să închidă ochii, orbit de lumina care pătrun­dea prin fereastra pictată.

- Ce se întîmplă aici? răcni el şi se re­pezi să închidă fereastra, dar se lovi de pe­rete.

- Am deschis o fereastră, răspunse calm pictorul. Era prea întuneric.

- Ha, ha, ha, rîse temnicerul uimit că se lăsase înşelat. Şi-l îngînă batjocoritor:

- Ai deschis o fereastră? Ai pictat o fe­reastră, nenorocitule! Nu-i o fereastră ade­vărată. Îţi închipui doar tu că e o fereastră.

Pictorul răspunse:

- Am vrut să fac lumină în celulă şi am făcut. Prin fereastra mea cerul se vede. Chiar şi dumneata, intrînd, a trebuit să în­chizi ochii din cauza luminii.

De data asta temnicerul se supără:

- Crezi că mă poţi îmbăta cu apă rece? Turnul acesta nu are nici o fereastră, cine intră aici nu mai ajunge să vadă lumina zi­lei.

- Şi totuşi, în celula mea lumina intră prin fereastra deschisă, spuse pictorul.

- Da? îşi bătu joc temnicerul. Atunci de ce nu evadezi? Aşa m-ai convinge şi pe mine că e vorba de o fereastră adevărată.

Pictorul îl privi cu atenţie, înaintă cîţiva paşi spre zid şi se aruncă pe fereastră.

- Stai! sări temnicerul înspăimîntat, în-cercînd să-l oprească, dar se izbi cu fruntea de zid. Alarmă! A evadat! începu el să urle, în timp ce prin fereastra deschisă se auzea trupul pictorului despicînd aerul spre les­pezile de la piciorul turnului...

Dacă facem un mic efort şi rezumăm o sumă de cunoştinţe, observăm că întreaga istorie a civilizaţiei noastre este marcată de un efort continuu pentru cucerirea spa­ţiului şi a timpului. Omul, acest computer ambulant, a inventat numeroase mijloace pentru învingerea Spaţiului: automobilul, avionul, radioul, telefonul, televiziunea, internetul şi, în sfîrşit, naveta spaţială cu toată camarila ei de sateliţi şi module in­terplanetare. Dar în acest context de ulu­itoare realizări tehnice deocamdată există doar un singur mijloc de a înfrunta Timpul. Acest mijloc nu e decît Cuvîntul tipărit, cel mai important şi mai trainic liant între generaţii, între ieri, azi şi mîine. De unde putem trage o concluzie deloc hazardată: dacă viaţa e constituită din timp şi spaţiu, atunci Ştiinţa colaborează mai mult cu Spaţiul, iar Arta cu Timpul.

Printr-o carte de valoare se ajunge la cunoaşterea noastră reciprocă, necesară pentru acea largă solidaritate ce asigură un suport mintal superior, un optimism spiritual pe care omul modern, ieşit cu su­fletul şi mentalul mutilate de atîtea -isme şi -izuri ale secolului XX, este chemat să-l atingă în scopul suprem al vieţuirii sale. De ce vieţuirea cu orice preţ? Fiindcă via­ţa este valoarea supremă pe pămînt; este singura formă de victorie asupra maladiei maladiilor, atît a oamenilor sănătoşi, cît şi a oamenilor bolnavi în sensul clinic al cuvîn-tului: moartea. Pentru că sufletul - cuprins întrupat în necuprins, macrocosmos în mi­crocosmos redus la dimensiunea unei pi­cături de sînge vorbitoare - preţuieşte mai mult decît toţi munţii de aur de pe pămînt adunaţi laolaltă. Fără om, aşa ticălos cum este el uneori (uneori destul de des), nici timpul, nici spaţiul nu au rost.

Una dintre catastrofele noastre naţi­onale este hemoragia / beţia de cuvinte. Sîntem / suntem / sântem / sumus, se pare, o naţie filologică. FilFac! Vorbim mult, ne pupăm teatral-zgomotos şi trăim puţin, sinucigaş de puţin în intimitatea cărţii. A cuvîntului tipărit în general. Chiar şi din punct de vedere anatomic sîntem făcuţi mai mult pentru ascultare decît pentru meliţare: Dumnezeu ne-a dat două urechi şi o singură gură. Omul fără lecturi este stîlp cu ochi. Şarampoi, cum ar zice Mihail Sadoveanu. Un invalid, un liliput intelectu­al. Ne întrebăm uneori de ce e puţină cre­dinţă în lume. Domnul Dumnezeu explică în cartea cărţilor, Biblia: „Nu va rămîne Du­hul Meu pururea în oamenii aceştia, pen­tru că sînt numai trup" (Facerea). Oameni-trup, numai trup, adică tub digestiv lîngă tub digestiv la volanul maşinilor iuţi de cauciucuri, fără cealaltă dimensiune esen­ţială: spiritul. Ar putea fi o explicaţie pla­uzibilă... Trupul nespiritualizat, neîmplinit în duh, are numai suflu de viaţă şi instinc­te, ca animalul. Atît. „Mexdy <-ie/ioeeKOM pa3yMHbiM u -enoeeKOM rwomcKUM ecmb HadexHbiu nocpedHUK, Komopoeo moxho Ha3eamb u cepdu,eM, u 6/iaeopodHbiMu -yecmeaMU. Co6cmeeHHo, monbKo Bmom nocpedHUK u daem HaM npaeo Ha mumyn -enoeeKa, 1/160 /11/iiub ywi npi/ipaBHi/iBaeT Hac k flyxawi, n/ioTb - k ^mbothnm" (K/iai/iB CTei/in/13 ^browc, VenoeeK omMeHnemca).

În anul 1812, cînd ruşii au anexat Basa­rabia eliberînd-o de sub mahomedani, în­tre Prut şi Nistru nu exista - vă daţi seama?!

- nicio şcoală laică. Potrivit datelor oficia­le, în 1918 populaţia care ştia să citească în Basarabia se prezenta astfel: germani

- 65,6 %; polonezi - 49,6 %; evrei - 49,5 %; ruşi albi (blancs) - 42,3 %; velicoruşi - 39,9 %; bulgari - 31,4 %; turci (găgăuzi) - 21,1 %; ucraineni - 15,3 %; moldoveni - 10,5 %; ţigani - 0,95 %. Aşadar, sîntem pe„onoran-tul" loc doi de la coadă spre cap din 10 etnii conlocuitoare. După găgăuzi şi ucraineni, mergem mînă în mînă cu ţiganii, mama mă-sii de treabă. Nici statisticile de astăzi nu sînt mai îmbucurătoare la acest capitol. Am mai spus-o şi cu alte ocazii: în Moldova furtul de carte trebuie încurajat de guvern ca un act de cultură.

S-a demonstrat pe cale ştiinţifică: ra­tarea omului (sau a unei colectivităţi) vine în ziua, în ora, în clipa cînd dai pentru pri­ma dată vina pe altul sau pe împrejurări. Căutînd, în dulcele stil clasic, să dăm vina exclusiv pe cauze externe, vom îndruga, pesemne, că ţăranul moldovan, încolţit de nevoi, era ocupat pînă peste cap cu mun­cile cîmpului. Nu e chiar aşa. Da, lucrăm mult, dar şi din motiv că nu sîntem efici­enţi. Trebuie să gestionăm în aşa fel timpul ca să ne croim o oază de linişte, de răgaz şi pentru informare, pentru lecturi. Dacă nu citeşti, dacă nu te documentezi, dacă nu administrezi eficient logosul, atunci de ce, naţiune cu trei culori cunosc pe lume, plîngi torenţial pe prispa bunicii că, azi, marea majoritate a capitalului din Moldo­va o deţin ruşii şi evreii? D-apoi cum să nu-l deţină, dacă evreii au absolvit Academia Moise cel Biblic, iar ruşii Universitatea Dos-toievski cel Tolstoi? Noi ce instituţie am absolvitără cu diplome cumpărate pe ba­nii făcuţi în sudoarea frunţii de părinţi prin cele Rusii sau Italii: Academia Făt-Frumos fiul Iepei cu năframă-n vîrf de băţ? Ah, de­prinderea seculară de a fugi de seriozitate şi disciplină, dînd vina pe alţii, geme adînc în noi ca libidoul...

În vreme ce noi nu ne implicăm şi stăm iresponsabil la taifasuri interminabi­le sau în faţa tembelizorului, unul, gîndind „ca Dumnezeu şi muncind ca un sclav" (C. Brâncuşi), inventează radioul sau compu­terul; altul scrie Numele trandafirului (Eco) sau Istoria mondială a infamiei (Borges), alţii devin pur şi simplu redutabili profe­sionişti, buni meseriaşi în specialitatea lor. Brusc dezmeticiţi, desprinşi din aluatul lipicios, somnolent al lui dolce farniente, încercăm să recuperăm cîte ceva, dar rare­ori atingem performanţa (să zicem, măcar ca orchestra Lăutarii sau ca ansamblul de dans Codreanca), pentru că nimic durabil nu se realizează fără informare temeinică, fără disciplină interioară, fără efort conti­nuu şi fără beţia constructivă a riscului. Nu spunea Mircea Eliade că fără opt ore de bibliotecă pe zi nu avem ce căuta în lite­ratură? Şi atunci, derutaţi, mahmuri, nici Domnului lumînare, nici dracului vătrai, din neputinţă o cotim, în compensaţie, spre filologie, spre patriotism verbal (nu­mai fapta, actul creator în orice domeniu întemeiază patriotismul adevărat), căci alt­ceva vandabil nu prea avem şi nici nu prea putem face. Patriotismul ţipat cu şi fără ocazie este ultimul refugiu al naţionalişti­lor peştericolo-viniviticoli, vorba lui Paul Goma. În secolul al XXI-lea vor rezista şi se vor impune popoarele bine documentate. Neconcurenţialii vor fi storşi ca o lămîie şi vor fi aruncaţi la coşul cu gunoi de lux al istoriei. Lecţia asta am învăţat-o din multe cărţi pilduitoare.

Spuneţi-mi - dar sincer sinceramente! - un singur lucru: cu ce produs autentic autohton şi europeneşte valabil pot mer­ge românii în Europa? Numai să nu-mi vorbiţi, vă rog, de sarmale, care în mintea mea, aşa proastă cum este ea, se asociază cu băşcălia dîmboviţeană... Şi apoi, să nu uităm, această ispită gastronomică apar­ţine întregului areal balcanic. Ne place sau nu, acesta-i adevărul gol-goluţ. Patriotis­mul de faţadă este, ca şi naţionalismul cu sarmale la gură, ultimul coz / atu al robilor cu sîngele îngenuncheat în vene.

Cartea este o fereastră spre lumină. O fereastră spre trecut, prezent şi viitor. Iar cine nu cunoaşte trecutul, nu înţele­ge sarcinile prezentului şi riscă să rateze şansele viitorului. Totuşi, trăirea obsesivă în trecut este sinucigaşă. Blochează ener­giile şi anulează orizonturile. Cam aceas­ta ar fi proporţia ideală de urmat: o zi pe săptămînă o dedicăm trecutului, trei pre­zentului şi două zile le dedicăm viitorului. Desigur, ziua a şaptea o rezervăm lecturii, meditaţiei, odihnei şi mersului smerit la bi­serică. Cu cît mai mult te smereşti, pe atît te omeneşti. Drumul duce spre biserică... Vă mai aduceţi aminte de zguduitorul film al regizorului georgian Tenghiz Abuladze?

Ca şi sportul, ca şi artele marţiale, bu­năoară, cartea îl suveranizează pe om. Îl face mai liber, îl fereşte de capcane exis­tenţiale, inclusiv ideologice. Cea mai bună ideologie pentru om este libertatea conşti­entizată şi înhămată la plug. Nu poţi con­strui un stat suveran de facto cu oameni nesuverani lăuntric de jure. Cu orice anal­fabet, ţara pierde cîştigînd un rob. Omule, nu uita: politicienii te vor prost! Adică nici chiar atît de prost ca să nu le poţi citi pro­misiunile fetid-băligoase de prin ziare, dar nici chiar atît de deştept ca să poţi înţelege că fraza Raţiunea de a fia unui partid este

de a accede la putere se traduce, de fapt, în felul următor: Raţiunea de a fia unui par­tid este de a pune mîna pe buget! Iată de ce adevărata cauză naţională este refuzul prostiei.

Cartea poate fi şi subversivă, pentru că este un insomniac incurabil, în stare de trezie la orice oră de zi şi de noapte. Ca şi nesomnul izvoarelor, ea este, prin induc­ţie, insomnia tiranilor şi a totalitarismelor de oriunde şi de oricînd. Ne plîngem la orice colţ de secundă că avem parlamen­te de lupi. Corect! Dar cine naşte un par­lament de lupi? Un popor de oi, oismul (incultura) - bioderma care suge sîngele şi energia popoarelor - luîndu-se din lipsa de informare fundamentală. Parlamentarii sînt veniţi cumva de pe Lună? Ba bine că nu: ei sînt verişorii, prietenii, cumnaţii, cu­noscuţii, colegii noştri de facultate ş.a.m.d. De unde se arată că parlamentarii sînt, în linii generale, ca şi noi. Aşa că ar trebui s-o lăsăm cumva mai mole cu sportul naţional de-ascunselea după degetul arătător în­dreptat acuzator spre alţii. Trebuie să fim nu numai consumatori de responsabilita­te, dar şi producători de responsabilitate.

Este momentul să facem un popas in­telectual şi să amintim aici o scenă-cheie din romanul de milioane al lui Umberto Eco. În Numele trandafirului, cînd stareţul orb îl întreabă pe William von Baskerville: „Ce vreţi de fapt?", Baskerville răspunde: „Vreau cartea grecească, despre care spu­neţi că n-a fost scrisă vreodată. O carte care se ocupă exclusiv de comedia pe care o urîţi la fel de mult ca rîsul. Este vorba, probabil, de singurul exemplar păstrat al cărţii a doua a Poeticii lui Aristotel. Sînt multe cărţi care tratează comedia, de ce tocmai aceasta este atît de periculoasă?" Iar stareţul răspunde: „Da, este vorba de Aristotel." Baskerville: „Ce este atît de neli­niştitor în faptul că oamenii rîd?" Stareţul: „Rîsul ucide frica şi fără frică nici o credinţă nu există."

Mutatis mutandis, fără frică niciun to­talitarism nu există, fie acesta politic, eco­nomic, comportamental, estetic, social sau familial.

Felul în care cuvintele apar şi se alinia­ză în noi, sub formă de frază şi discurs, nu este ceva înnăscut, ci se obţine prin exerci­ţiu. Deci, se obţine. Deci, se poate obţine. Important este să vrem. Dacă vrei, toate celelalte vin parcă de la sine. Deprinderea seculară de a ne trăi viaţa la modul nepă-sător-aproximativ-superficial-lasă-mă să te las-iresponsabil este pistolul de la tîmpla istoriei noastre. Unde caracter şi informare nu e, nimic nu e.

FILE DE CRONICĂ

CHIŞINAUIENILOR, ACUM UN SECOl lA BIBLIOTECA ORĂŞENEASCA

Dr. conf. univ. Lidia KULIKOVSKI, director general al BM „B.P. Hasdeu"

La 1 ianuarie 1909 oraşul Chişinău avea 127 de mii de locuitori, 10 mii de case, din care doar patru cu trei etaje, 142 de străzi şi stradele, 12 pieţe şi 5 parcuri / grădini. Biblioteca oraşului, care în 1909 ajungea la 32 de ani de existenţă, era utilizată foarte intens de 4 624 chişinăuieni.

La această dată Biblioteca orăşenească deţinea o colecţie de 56 152 cărţi, broşuri, reviste şi ziare. Biblioteca oraşului a oferit, în acel an, locuitorilor Chişinăului 104 tit­luri de publicaţii periodice foarte diverse ca subiect şi provenienţă, dar numai unul în limba română - Luminătorul. Dintre ti­tluri, menţionăm doar aceste ziare locale -Bessarabskie Gubernskie novosti, Bessarab-skaia jizni, Bessarabskoe Selskoe Hozeaistvo, Vedomosti Kişiniovskoi Gorodskoi Dumî. Celelalte 97 de titluri veneau din Moscova, Petersburg, Kiev, Odesa, Harkov.

Responsabilitatea Bibliotecii Publice locale, cum afirma bibliotecarul Daria Har-jevski, constă în satisfacerea solicitărilor (nu utiliza termenul necesităţi) de lectură ale chişinăuienilor înscrişi la BP. Această responsabilitate, de a satisface necesităţile chişinăuianului, a stat şi la baza procesului de achiziţie a noutăţilor editoriale. Colecţia s-a îmbogăţit în anul 1909 cu 2 128 de volume, din care 256 erau cărţi rare. [Ca ilustrare, vom face o comparaţie cu anul 2008: la Sediul Central al Bibliotecii Mu­nicipale au intrat 2 745 de titluri, iar carte rară doar vreo zece exemplare]. Alături de preocuparea de a satisface solicitările cititorilor, biblioteca avea şi un scop bine definit: identificarea, achiziţionarea şi completarea colecţiei cu lucrări capitale, luxoase [am menţinut expresia din raport], altfel zis - cărţi rare, cu scopul de a con­stitui un patrimoniu de valoare pentru chişinăuieni.

Ne dăm seama că, pentru acea epocă Biblioteca orăşenească era foarte bine dotată. Dacă achiziţia se făcea în baza cere­rilor de lectură, atunci putem concluziona că atât cărţile, cât şi publicaţiile periodice exprimau de fapt interesele de lectură ale chişinăuienilor.

Analizând componenţa socială a ci­titorilor înscrişi la bibliotecă constatăm următoarele categorii [în paranteze prezentăm numărul de persoane]: negus­tori (163), mic-burghezi (1987), dvoreni (421), militari (28), ţărani (187), clerici (3). După cum vedem, negustorii şi militarii erau considerate categorii sociale, după o clasificare a timpului, pentru că biblioteca o utilizează în raportul său către Duma orăşenească. Ponderea, din totalul citito­rilor, revine mic-burghezilor (în limba rusă MemoHe) - 43%.

Burghezii, după Dicţionarul explicativ il­ustrat al limbii române (ARC-Gunivas, 2007, p. 263), sunt clasa socială intermediară între nobilime şi proletariat. Burghez, mai înseamnă, după acelaşi dicţionar, (1) persoană cu vederi înguste, filistine; (2) persoană care nu apreciază cultura, arta, care are preocupări prozaice, exclusiv ma­terialiste. Statisticile bibliotecii orăşeneşti răstoarnă aceste definiţii.

După apartenenţa religioasă cititorii Bibliotecii orăşeneşti se prezintă astfel: 39 % creştini, 60% iudei.

După gen: 3 976 masculin (75,9%), feminin 1 108 (24,1%); din numărul total de femei doar 370 erau de religie creştină, în schimb de religie iudaică - 738 femei.

După vârstă: 2 683 tineri - 58%, restul adulţi.

După ocupaţii profesionale, biblioteca a înregistrat: 2 683 elevi, 608 funcţionari de stat, 279 profesori, 244 studenţi, 105 doctori, 95 meşteşugari, 88 reprezentanţi ai profesiilor libere, 33 comercianţi.

Din cei 4 624 chişinăuieni care au primit carnet de cititor la Biblioteca oraşului 2 750 se foloseau de serviciile sălii de lectură, iar 1 874 (1 182 adulţi şi 692 copii) utilizau doar serviciul de împru­mut la domiciliu. Aceşti chişinăuieni au solicitat pe parcursul anului 112 402 cărţi, reviste şi ziare.

Interesul de lectură al chişinăuienilor a fost exprimat mai ales în beletristică

- 56 273, ceea ce constituia 50,0% din cărţile consultate în sala de lectură sau împrumutate la domiciliu. Celelalte do­menii au acumulat: istorie şi critică literară - 7 610 solicitări (6,8%), istorie

- 6 600 (5,96%), dramaturgie (nu intra, după cum vedem, în beletristică) - 5 284 (4,8%), filosofie - 4 500 (4,0%), referinţe

- 3 056 (8,4%), ştiinţele naturii - 2 462

(2,2%), medicină - 1 821 (1,60%), artă -2 091 (1,9%).

Împrumutul la domiciliu înregistra nu­mai 24,7% din cărţile solicitate, rezultat ce duce la supoziţia că multe cărţi erau într-un singur exemplar şi se puteau citi exclu­siv în sala de lectură. La domiciliu, la fel, se puteau împrumuta doar câteva titluri de reviste, care erau în două şi mai multe ex­emplare. Acestea erau: Sovremennîi mir - 4 exemplare, Obrazovanie - 3 ex., Vestnik Ev­ropî - 3 ex., Bessarabskaia jizni - 2 ex., Vest-nik znanii - 2 ex. Restul de titluri din cele 104 erau într-un singur exemplar.

Cele mai citite de chişinăuieni erau: So-vremenîi mir - 2 321 solicitări, Teatr i jizni -1 552, Russkoe bogatstvo - 1 283, Satirikon

- 1217, Vestnikznanii - 1 098, Vestnik Evropî

- 964, Niva - 932, Obrazovanie - 814, Priro-da i liudi - 743, Vokrug sveta - 658, Voprosî filosofii - 321, Veghetarianskoe obozrenie

- 215 etc. În nota făcută la analiza lecturii presei, bibliotecarul Daria Harjevski men­ţiona că solicitările revistelor sunt mult mai mari şi, în consecinţă, lectura lor ar înregis­tra mai multe împrumuturi, însă biblioteca nu-şi poate permite abonarea la mai multe exemplare.

Din 104 titluri de reviste, 14 erau tri­mise bibliotecii („sponsorizate", am spune astăzi) de redacţia Vedomosti Kişiniovskoi Gorodskoi Dumî. Alte 16 titluri erau trimise gratuit de diverse instituţii şi asociaţii, 72 de titluri biblioteca le abona din propriul buget. Bugetul era mare pentru anul 1909

- 625 de ruble. Era un lux, pentru că dacă facem comparaţie cu bugetul pentru achi­ziţia cărţilor, el constituia doar 229 ruble (dar se cumpăra destulă carte).

Îngrijorător era pentru personalul bi­bliotecii faptul că s-a diminuat simţitor se­riozitatea lecturii. Solicitările pentru lecturi uşoare au constituit 63,2%, iar solicitările de lecturi serioase - 36,8% (în 1908 lecturi­le uşoare au constituit 59,2% şi cele serioa­se - 40,8%). Lecturile uşoare se considerau ediţiile periodice, beletristica, dramatur­gia. Lecturile serioase includeau manuale­le, compendiile, îndreptarele, publicaţiile de referinţă.

Cele mai solicitate, în 1909, au fost căr­ţile scriitorilor tineri (din acea perioadă), urmate de operele clasicilor ruşi şi străini.

După cum afirmă poetul şi traducăto­rul Leo Butnaru, cunoscător bun al avan-gardei ruse, anul 1909 în literatura rusă a fost unul de răscruce. A fost anul când sim­bolismul ieşea din scenă şi făcea loc intră­rii vertiginoase a futuriştilor.

Avangarda cerea să fie aruncaţi de pe nava contemporaneităţii Al. Puşkin, F. Dostoievski, L. Tolstoi, K. Balmont, M. Gor­ki, Al. Kuprin, Al. Blok, Leonid Andreev, F. Sologub, A. Avercenko, V. Briusov, I. Bunin etc.

Deşi Daria Harjevski în analiza lectu­rii atrage atenţia că în 1909 la Biblioteca orăşenească se solicitau mai mult scriitorii tineri, nu am găsit cărţile tinerilor futurişti David şi Nikolai Burliuk, Velimir Hlebnikov, Aleksei Krucionîh, Vladimir Maiakovski în registrele de lectură ale Bibliotecii orăşe­neşti.

Statisticile bibliotecii indică însă un număr mare de solicitări la autorii nomi­nalizaţi spre aruncare din circuitul edito­rial şi de lectură: Al. Puşkin (200 de solici­tări la copii, 87 împrumut la domiciliu şi 321 de cereri în sala de lectură); M. Gorki (267 - în sala de lectură, 193 - împrumut la domiciliu); L. Tolstoi (1 181 - în sala de lectură; 765 - împrumut la domiciliu; 150

- la copii), F. Dostoievski (493 - în sala de lectură, 300 - împrumut la domiciliu, 15 - la copii), Al. Kuprin (540 - în sala de lectură, 279 - împrumut), L. Andreev (490

- în sala de lectură, deci biblioteca avea un singur exemplar, dar care era destul de solicitat).

Mai puţine solicitări înregistrează: F. Sologub (28 - în sala de lectură şi 41 îm­prumutate la domiciliu); K. Balmont (doar 19 citite în sala de lectură, 18 împrumuta­te la domiciliu), I. Bunin (doar 33 de cereri în sala de lectură). Pe ceilalţi „candidaţi la uitare" nu i-am întâlnit în statisticile biblio­tecii. Cred că Biblioteca orăşenească nu le avea în colecţia sa.

Se citeau intens şi lucrările unor scrii­tori ca V. Nemirovici-Dancenko, A. Tolstoi, K. Ciukovski, D. Mamin-Sibireak, A. Cehov, N. Gogol, F. Tiutcev, N. Cernâşevski, A. Ku-prin, M. Lermontov.

Astfel putem deduce că şi capitala unei provincii a Imperiului Rus dorea lumi­nă, deschidere, vroia să cunoască lumea... şi locuitorii ei veneau la bibliotecă să ca­ute răspunsuri la întrebări, să caute idei, să acumuleze cunoştinţe. Chişinăuienii citeau ce avea Rusia şi lumea mai bun la începutul secolului 20.

Din scriitorii străini clasici, adulţii soli­citau cel mai frecvent operele lui Daudet, Dante, Emile Zola, George Sand, Ibsen, Co-nan Doyle, Schiller, Erasm din Rotterdam, J.-J. Rousseau, W. Scott, H. Sienkiewicz, Twain, H. Wells, A. France, Jerome K. Jero­me, Sofocle, H. Heine, Şalom Alehem, A. Mickiewicz, Moliere, Maupassant, Boccac­cio, Proust, Balzac, Baudelaire, Apollinaire, Rimbaud, Sade, Lautreamont, Cervantes, Shakespeare, Swift, Jung, Flaubert, Joyce, Poe...

La secţia copii, cei mai populari autori au fost: H. Ch. Andersen, Fraţii Grimm, Ch. Dickens, Carmen Sylva, R. Kipling, Mark Twain, W. Scott, Swift, George Sand, Hariett Beecher-Stowe etc. solicitaţi de sute de ori pe an, precum şi O mie şi una de nopţi.

Descoperim şi unele paradoxuri: po­vestea Scufiţa Roşie a înregistrat doar 10 solicitări şi Biblia - 78.

Personajele cărţilor acestor autori, cum bine spunea Emil Brumaru, sunt locu­itorii răsfăţaţi de câteva sute de ani, ai miliar­delor de suflete.

Aşa cum aţi putut observa, mai la înce­put, la gruparea lecturii pe domenii, cele mai solicitate au fost compartimentele educaţie, pedagogie, artă, ştiinţele naturii. Autorii din topul preferinţelor pe domenii sunt Darwin, Mendeleev, Pirogov, Uşinski, Pascal, Uspenski, Nemirovici-Dancenko etc.

Din filozofi, chişinăuienii îi preferau pe Schopenhauer, Nietzsche, Platon, Spinoza, Hegel, Freud.

În mulţimea de nume de autori solici­taţi de către cititorii chişinăuieni întâlnim doar patru nume mai locale, româneşti:

Nakko A. (începuturile sale literare sunt în româneşte, dar după 1866-1867 scrie în ruseşte istoriografie şi dramatur­gie) - 28 solicitări;

Stamati Constantin (iniţial a debutat în limba rusă, iar începând cu 1860-1861 scrie şi editează în româneşte) - 19;

Kruşevan I. - 43;

Carmen Sylva (numele literar al reginei Elisabeta-Otilia-Luisa a României, 1843­1916) - 26 solicitări.

Din registrele bibliotecii, completate bineînţeles în rusă, nu putem şti dacă au fost solicitate operele lor în română sau în rusă. Neavând un catalog la îndemână, nu putem să ştim în ce limbă avea biblioteca operele acestor scriitori.

Secţia locală, ca şi autorii locali, au fost solicitaţi de 15 ori în anul 1909. Cine i-a so­licitat? Elevii - 5 solicitări, profesorii doar 2, funcţionarii - 7, meşteşugarii - 1.

Indicele de circulaţie al colecţiei a fost de 2,0. În medie, biblioteca punea la dis­poziţie per zi 466 cărţi, reviste şi ziare (120 cărţi la împrumut, 70 volume la secţia co­pii şi 258 în sala de lectură).

Indicele mediu de lectură constituia 23,3, în secţiile bibliotecii fiind diferit: în secţia copii fiecare din cei înscrişi a citit în medie 22 volume, la secţia împrumut 23, la sala de lectură 24,9.

De menţionat că Daria Harjevski, analizând lectura anului 1909, remarca: „Trebuie să avem în vedere că cei 4 624 chi-şinăuieni înscrişi la Biblioteca orăşenească, nu reprezintă simple unităţi [de cititori ai cărţilor împrumutate]. Cărţile împrumutate la domiciliu erau citite şi de alţi membri ai familiei. Deoarece împrumutul la domiciliu era cu plată, de multe ori se înscria ca împru-mutător un chişinăuian ce achita taxa, dar cărţile erau citite de mai mulţi, din motive economice. În consecinţă, utilizatori reali ai bibliotecii sunt cu mult mai mulţi." Menţio­năm în context că serviciile sălii de lectură erau gratuite.

„Numărul de cărţi citite ar fi fost mult mai mare dacă, se caină bibliotecara, bibli­oteca nu ar fi fost închisă după amiază trei luni şi jumătate, din cauză că nu era lumină electrică. Această situaţie a influenţat şi nu­mărul de utilizatori care utilizau biblioteca după orele de serviciu, seara, când bibliote­ca era închisă."

Foarte mulţi cititori, mai ales copiii, so­licitau literatură uşoară. Acest fapt nu a fost trecut cu atenţia de administraţia bibliote­cii, care imediat a emis un regulament ce interzicea elevilor lectura literaturii uşoa­re. Bibliotecarii trebuiau să le recomande clasici ai literaturii ruse şi străine, cărţi şti-inţifico-populare, îndreptare, manuale.

Deşi avea, în viziunea administraţiei bibliotecii o colecţie bună, biblioteca nu a satisfăcut 7 518 cereri ale chişinăuienilor: 3 137 la cărţi, 2 182 la reviste, 2 199 la zi­are.

Pe parcursul acelui an biblioteca a eliminat din colecţie 21 de volume uzate fizic, 10 exemplare cărţi în baza unei circu­lare guvernamentale.

Biblioteca a funcţionat pentru public 265 de zile.

Aşa arăta lectura publică în Chişinăul din 1909, cu doi ani înainte de a se publica manifestul futuriştilor O palmă dată gustu­lui public.

Futuriştii proclamau la acel început de veac un spirit de frondă negând valorile tradiţionale. Ei propuneau sincronizarea literaturii şi artei cu epoca civilizaţiei mo­derne, a vitezei, a maşinii. Multe generaţii de chişinăuieni au citit, recitit şi răscitit, mereu, pe parcursul secolului Shakespea­re, Swift, Jung, Tolstoi, Flaubert, Joyce, Ba­udelaire, Poe, Cehov, Dostoievski, Proust, Balzac, Apollinaire, Rimbaud, Sade, Lau-treamont, Cervantes...

Îi citesc şi astăzi, în secolul vitezei şi tehnologiilor hiperavansate...

PATRONUL NOSTRU SPIRITUAL

VALENŢE ALE ISTORIEI ÎN POEZIA IULIEI HASDEU

1. Câteva noţiuni preliminare

Termenul istorism desemnează, la mo­dul foarte general, o anume raportare faţă de trecut şi este folosit, cu accepţii diferite, în domenii variate: de la filosofie, sociologie şi teoria culturii la teologie, arte decorative şi arhitectură. Subliniez, chiar de la început, in­stabilitatea termenului şi confuziile pe care le poate genera având în vedere conceptele pe care acesta încearcă să le acopere. Există un istorism existenţial care scoate în eviden­ţă istoricitatea individului (să-i amintim aici pe Heidegger şi Ortega y Gasset), unul care desemnează istoria filosofiei (nu afirma oare Hegel că „filosofia este istoria filosofiei"?), un altul care evidenţiază dinamismul istoriei aflată într-un permanent proces de schim­bare şi există, în fine, un istorism artistic care defineşte curentul dezvoltat (în veacul al XIX-lea) în arhitectură şi artă. Această ultimă delimitare este şi cea mai întâlnită în uzan­ţa actuală. Dacă ar fi să-i credem pe Marx, Engels & Comp. ar mai exista şi un istorism dialectic. În literatură (şi mă refer aici exclu­siv la literatura română) noţiunea de istorism apare sporadic, fiind folosită cu o anumită semnificaţie. Întrebuinţarea termenului în sens literar face apel fie la demersul istoric propriu-zis, fie la accepţia socio-filosofică a cuvântului. Mircea Eliade foloseşte termenul de „istorism" atunci când menţionează te­matica istorică a poeziei lui Eminescu, având probabil în vedere şi influenţa filosofului ger­man Hegel asupra operei poetului naţional. Tudor Vianu foloseşte şi el termenul, dar în demersuri teoretice care ţin, în fapt, de filo­sofia culturii. De asemenea, Petre Ţuţea ape­lează la acest termen susţinând că „pesimis­mul lui Cioran se cheamă istorism". Pentru ca ambiguitatea să fie şi mai mare, semnalez folo­sirea noţiunii de istorism în paralel cu cea de istori-cism. Unii cerce­tători (filosofii şi istoricii) conside­ră că istoricismul este deviat din is­torism. Iar pentru alţii, cei doi ter­meni sunt sinonimi. Eu, unul, mi-am permis să remarc (şi, deci, să delimitez) folosirea is-toricismului preponderent în domeniile care ţin de social (filosofie, economie, sociologie, drept etc.) şi a istorismului în universul (mai) libertin al artelor. Istoricismul este un termen care se aplică acelor teorii ale culturii care se bazează pe existenţa unei succesiuni de evoluţii, considerând că specificităţile şi con­diţiile locale influenţează rezultatele în mod decisiv. Şi acum să trecem de la constrânge­rile filosofice şi teoretice ale istoricismului la istorismul manifestat în arte.

2. Stilul istorist în artă

Mai puţin întâlnit în istoria şi în teoria literaturii, acest termen ambiguu a făcut carieră pe tărâmul artelor. Noţiunea de isto­rism se defineşte ca o actualizare a stilurilor artistice aparţinând perioadelor trecute. În termeni profani şi simplişti ar fi vorba, deci, de o imitare şi de imitaţii. Dar în pictură, sculptură, arhitectură şi arte decorative, ma­nifestarea istorismului este o constantă prin intermediul căreia trecutul putea fi recupe­rat, asumat sau reinterpretat. Aşa cum avem un umanism, un clasicism ori un romantism etern şi detectabil în mai toate epocile, am putea avea şi un istorism peren. La urma ur­mei, Renaşterea a fost posibilă prin copierea şi reconsiderarea valorilor umaniste ale anti­chităţii greco-romane.

Revenind la istorismul delimitat strict în istoria artei de veacul al XIX-lea, acesta se poate defini drept un stil eminamente bur­ghez. În primele două decenii ale secolului al XIX-lea gustul artistic din Europa şi Franţa se afla încă sub semnul Antichităţii. Debutul acestui veac a fost marcat de epopeea na­poleoniană, iar în arte sursa principală de inspiraţie a fost antichitatea, reflectată însă sub forme sobre şi simplificate. Stilul empire nou promovat e somptuos, dar greoi, auster şi încărcat de simboluri militare. Odată cu noul regim al regelui francez Ludovic-Filip, instalat la 1830, apare o nostalgie pentru veacurile Evului Mediu şi Renaşterii, atitudi­ne tipică romantismului. Apare, deci, gustul pentru istorism. Multe capete încoronate ale Europei au promovat istorismul poate şi datorită ideii de constituţionalitate (regele Ludovic-Filip, regina Victoria, Ludovic al II-lea al Bavariei, regele Carol I al României şi regina-poetă, Elisabeta-Carmen Sylva). Stilul istorist a ajuns la apogeu în a doua jumăta­te a secolului al XIX-lea, dezvoltând în ţara noastră manifestări şi faţete însemnate (mai cu seamă între anii 1870-1900).

Castelul Peleş, reşedinţa de vară a foş­tilor regi ai României, este prin valoarea sa artistică, arhitectonică şi istorică unul dintre cele mai importante monumente ale stilului istorist din Europa. Pe întreg continentul eu­ropean, din Italia până în Rusia şi din Penin­sula Iberică până în Scandinavia şi Balcani, se construiesc, în decursul veacului al XIX-lea, noile reşedinţe ale monarhiilor constituţio­nale. Cele mai multe dintre acestea aparţin stilului istorist, specific veacului romantic. Mai cu seamă în decoraţia interioarelor, dar şi în arhitectura exterioară, aceste edificii dezvoltă toată gama de neo-stiluri, de la ro­manic, gotic şi renascentist la rococo, bizan­tin, maur, japonez şi chinezesc. Există, deci, şi o componentă exotică, detectabilă în gus­tul epocii (simbolismul şi Art Nouveau fiind emergente). De cele mai multe ori, aceste construcţii regale, nobiliare sau burgheze nu au fost simple imitaţii sau replici istorice, ci adevărate creaţii. Deşi a fost construit la poalele Carpaţilor Meridionali, adică undeva în Europa Orientală, Peleşul a avut conexiuni puternice cu alte reşedinţe regale ale vremii. În acest sens, se pot face comparaţii utile demersului nostru cu edificiile construite în stil istorist cam peste tot la sfârşitul veacu­lui 19. Aşa sunt Castelul Balmoral din Scoţia, Castelul Neuschwanstein din Bavaria, Primă­ria din Viena sau Budapesta, bizarul Turn La Mole din Torino, capitala Piemontului. Să nu vă închipuiţi că Parlamentul londonez şi tur­nul său sunt construcţii anterioare secolului al XIX-lea! Inspirat de avântul autentic gotic al Westminster Abbey, celebrul Parlament britanic (pe numele său exact New Palace of Westminster) a fost ridicat după ce incendiul din 1834 a distrus vechea clădire. Iar vesti­tul Big Ben a prins să bată în Turnul Ceasu­lui abia în 1859. Nu numai în Europa au fost construite edificii istoriste, ci şi la Beirut, în India, sau peste Ocean, în Lumea Nouă. Ca­nada, spre exemplu, are o mulţime de edificii în stil istorist. Între acestea se cuvin amintite Parlamentul federal cu al său Turn al Păcii din Ottawa (construcţii datând din 1866), Parla­mentul regional şi vestitul hotel „Le Château Fontenac" din Quebec City.

Reşedinţa de la Peleş a fost construită de regele Carol I ca să reprezinte atât leagănul noii dinastii Hohenzollern-Singmaringen în România, cât şi ca simbol al noului regat. Interesant este că acest castel, care trebuia să întruchipeze un ideal naţional, cel puţin în prima fază a construirii sale, a fost realizat preponderent în stilul neorenaşterii germa­ne. Dar la acea vreme, stilul naţional însem­na mai mult o reacţie la influenţa otomană, decât o afirmare a ideilor şi aspiraţiilor spe­cific româneşti. Se poate afirma că Peleşul a creat un stil, un gust şi, la urma urmei, un întreg oraş, şi anume Sinaia (în staţiunea de pe Valea Prahovei se găsesc o mulţime de vile care amintesc de arhitectura castelului regal). Prin autoritatea familiei regale şi a reşedinţei sale de la Peleş, infuzia unui gust care venea din Europa Occidentală a pătruns masiv în cultura şi în spiritul românesc. Acel gust, curent sau modă care avea elemente în egală măsură târziu romantice şi exotic-orientale a devenit cunoscut sub numele de stilul istorist. La noi s-a manifestat, cu precă­dere, în arhitectură şi în arta decorativă. Iar din domeniul artelor, termenul de istorism ar putea fi extras şi aplicat şi în literatură.

Istorismul a lăsat urme remarcabile la noi dacă ar fi să ne gândim numai la arhitec­tura şi decorarea unor edificii precum Caste­lul Peleş din Sinaia (cu tot cu grădinile, tera­sele şi clădirile sale auxiliare), palatele Şuţu şi Cantacuzino din Bucureşti, Palatul Culturii din Iaşi şi, nu în ultimul rând, Castelul „Iulia Hasdeu" din Câmpina. Pictorul George Mirea poate fi considerat un exponent al istoris­mului românesc, având în vedere stilul său convenţional-academic în redarea subiecte­lor istorice sau chiar în portretistică. Impul­surile anti-dinastice ale furtunosului Hasdeu se temperaseră şi, nu întâmplător, acesta şi-a ales locaţia refugiului la Câmpina, oraş situat aproape de reşedinţa de vară a suveranului Carol I. Construit între anii 1893-1896, edifi­ciul câmpinean fusese ridicat în dublu scop, fiind un templu înălţat în memoria fiicei dispărute şi o reşedinţă de tip neo-nobiliar. Straniul castel simboliza concepţiile despre lume ale savantului şi, totodată, glorifica descendenţa voievodală a lui Hasdeu. Căli-nescu descrie reşedinţa hasdeeană ca având „forma unei cruci şi aspectul sinistru al unei mici fortăreţe feudale"⁴. Poate că fortărea­ţa de tip circular a lui Ştefan cel Mare de la Soroca l-a inspirat pe Hasdeu. Ferestrele cu vitralii din sticlă necolorată au o tăietură mai degrabă maură (aşa cum am mai amintit, lu­mea orientală a oferit istorismului o perma­nentă sursă de inspiraţie). Pe uşa frontală, din granit, a templului-castel, B.P. Hasdeu ceruse reprezentarea în altorelief a blazonului fami­liei sale⁵. Se ştie că stră-stră-străbunicul „ma­gului de la Câmpina" fusese căsătorit cu sora voievodului Ştefan Petriceicu, care ocupase tronul Moldovei de trei ori, la scurte interva­le. După moartea cumnatului (deces surve­nit în 1673), domnitorul filo-polon îi înfiază pe copiii surorii sale, adică pe străbunii fami­liei Hâjdeu / Hasdeu⁶. De aici şi ascendenţa voievodală (inclusiv numele de Petriceicu) a dinastiei de cărturari compusă din Tadeu, Alexandru, Bogdan, Boleslav⁷ şi Iulia. Creaţia lui B.P. Hasdeu poate fi pusă în legătură cu istorismul artistic prin această remarcabilă operă arhitectonică. Iar pasiunea pentru is­torie şi subiectele inspirate din trecut sunt covârşitoare în creaţia marelui Hasdeu...

3. Istorismul literar

Evident că în acest punct al demersului meu aş putea fi întrebat ce legătură au toate aceste demonstraţii şi afirmaţii cu Iulia Has­deu... Îndrăznesc să afirm că tocmai aceasta ar fi şi delimitarea istorismului literar sub inci­denţa căruia poate fi plasată opera Iuliei. Sau, cel puţin, o bună parte a creaţiei celei care a scris poemele cavalereşti, grupaj editat sub numele de Chevalerie (Medievale). Desigur, împărţirea pe cicluri şi volume a operei Iuliei Hasdeu este datorată tatălui, care s-a ocupat de postumitatea copilei sale, dar istorismul literar poate constitui, în acest caz, o grilă de analiză, fiind o realitate a epocii sau, de ce nu, un curent de gândire, o atitudine artisti­că şi literară. În Franţa, apăruse o reacţie de tip clasicist faţă de romantismul tot mai de­cadent în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, parnasianismul. Acest tip de poezie cul­tiva tiparele prozodice savante şi elaborate, cu forme fixe meşteşugite, prin care natura, istoria ori spaţiile îndepărtate şi exotice erau evocate grandios, dar cu detaşare şi fără in­truziune sentimentală. Există, deci, destule puncte comune între parnasianism şi isto­rism. Dacă ar fi să subliniem evoluţia per­manentă a clasicismului şi a romantismului (curente considerate în eternitatea exprimă­rii lor, de-a lungul timpului), am descoperi o componentă de tip clasicist în resorturile intime ale istorismului literar şi artistic. Isto­rismul a condus peste numai câţiva ani la o reacţie care, în istoria artelor, se va numi Sec-cesion, Art Nouveau, Floreal sau Artă 1900. Constanta romantică va reveni în acest cu­rent secesionist, noul stil putând fi definit şi drept o mişcare romantică individualistă, anti-istorică şi anti-eclectică.

Istorismul literar poate fi considerat şi ca o reacţie a gustului burghez la naturalism. Se ştie că Iulia Hasdeu, studiind la Paris şi fiind, deci, foarte aproape de ultimele tendinţe ar­tistice şi literare europene, îl detesta pe Emi­le Zola. Ea nu este influenţată nici de ceilalţi modernişti care deja se afirmaseră în Franţa acelor ani: fraţii Goncourt, Baudelaire şi Fla­ubert (pe acesta din urmă îl citise totuşi). Carmen Sylva, regina-artistă, se opunea şi ea mişcării naturaliste şi realiste prin scrierile sale de expresie germană (limba ei mater­nă). Pe la 1880, în Europa, ca şi în România Micului Regat, se impusese o anume modă literară care apăruse ca răspuns la adresa naturalismului (posibil şi a realismului). Era un post-romantism, mai mult sau mai puţin decadent şi, în mod cert, manierist. Istoris­mul literar ar fi, deci, un romantism minor şi întârziat, dar modernizat şi actualizat după gusturile noii epoci în care monarhia con­stituţională triumfase. Să nu uităm că, din punct de vedere tehnologic, Europa se afla atunci în continuu progres, în plină revolu­ţie industrială!⁸. În plus, ţările române care făceau parte din perdantul⁹ areal bizantino-balcanic (ortodox), nu beneficiaseră de evo­luţia firească a istoriei şi a civilizaţiei vest-eu-ropene. Cu unele, mici excepţii, detectabile în umanismul renascentist sau iluminist ori în cazul cu totul special (de frontieră) al Tran­silvaniei. Trebuie să admitem că noi nu am avut cavaleri, trubaduri şi turniruri, literatura noastră nu a dezvoltat epopei sau romane cavalereşti, sonete medievale ori madriga-luri şi nici nu am avut, în arhitectură sau arte plastice, un curent propriu-zis gotic, renas­centist, baroc, rococo sau clasic etc. Primul curent cu adevărat pan-european care s-a manifestat plenar în spaţiul românesc a fost romantismul. Iar abordarea istoriei este una dintre caracteristicile romantismului (de la poezie şi dramă la teatru liric, muzică, artă, arhitectură). Generaţiile paşoptiste şi post-paşoptiste, apoi Eminescu se vor inspira din istoria noastră tocmai pentru constituirea unei literaturi naţionale, în paralel cu dezvol­tarea politică, socială şi economică a ţării. Mai mult chiar, dacismul promovat, deopotrivă, de Hasdeu şi Eminescu va căuta să justifice o continuitate spirituală şi o moştenire care descindeau din vremuri (aproape) mitice.

4. Iulia Hasdeu şi istorismul literar

Sosită la Paris (cam fără voia sa) în sep­tembrie 1881 pentru studii, Iulia se dedică asimilării literaturii europene apusene (în primul rând a celei franceze). Potrivit uzan­ţelor epocii, ea ştia limba franceză de acasă, limbă în care deja compunea poezii. Multe dintre scrierile perioadei pariziene, redacta­te între anii 1881 şi 1888, au ca motto extrase din operele marilor maeştri ai Occidentului: Dante, Petrarca, Ariosto, Tasso, Shakespeare, Longfellow, Moliere, Racine, Corneille, Vol­taire, Goethe. Dintre scriitorii mai mult sau mai puţin contemporani cu ea, îi citeşte şi îi citează pe Victor Hugo, Sully Prudhomme, Alfred de Musset, George Sand, Madame de Sevigne, Walter Scott şi alţii. Pasionată de litere, îşi însuşeşte temeinic literatura fran­ceză şi modelele epocii (Victor Hugo, poeţii parnasieni), ignorând însă ultimele mode ale Parisului: realismul, naturalismul şi simbolis­mul. Să ne punem acum o întrebare firească: ce lecturi acumulase ea în ţară? Deşi bene­ficiase de prestigioasa bibliotecă a părinte­lui său, ca şi de prietenia tatălui cu scriitorii de succes ai vremii (Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Ale­xandru Vlahuţă, Ion Bianu), Iulia nu avea un orizont românesc prea întins pentru simplul fapt că zestrea noastră literară era pe atunci mult prea firavă. Vă propun să mai facem un efort de imaginaţie şi să plonjăm în trecut pentru a ne închipui cum arăta literatura noastră la acea dată. Dintre cei vechi, clasi-cizaţi cumva, pot fi amintiţi Cantemir, poeţii Văcăreşti, fraţii Goleşti şi Anton Pann. Ţiga-niada va fi descoperită abia la finele acelui veac eminamente istorist, de către G. Sion. Oferta literară a timpului aparţinea în cea mai bună măsură contemporaneităţii, iar Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu şi Bolintineanu reprezentau vârfurile literelor noastre. Vedetele literare ale acelei perioa­de îl aveau în frunte pe regele de atunci al poeziei, Vasile Alecsandri, urmau apoi B.P. Hasdeu (care ne-a lăsat prima dramă istorică de valoare, Răzvan şi Vidra), Nicolae Filimon, Odobescu şi, bineînţeles, gruparea de la Junimea. Desigur, Eminescu era activ, publica în Convorbiri literare, iar în 1884 Titu Maiores-cu îi editase volumul de Poesii. Dar destinul şi influenţa operei eminesciene asupra cul­turii noastre moderne aveau să se exercite odată cu postumitatea poetului. Deci după moartea Iuliei Hasdeu. Totuşi, este dificil să înţelegem tăcerea Iuliei asupra lui Eminescu. Până acum nu s-a dovedit că fiica lui Has­deu ar fi parcurs respectiva creaţie poetică. Amintesc faptul că junimiştii se numărau printre adversarii lui Hasdeu, în rândul căro­ra ar putea fi inclus, cu unele rezerve, şi Emi­nescu. Acesta, ca sufleor, ar fi jucat rolul Cio­banului la premiera dramei Răzvan şi Vidra şi, ceva mai târziu, Hasdeu ar fi fost de acord ca Eminescu să ocupe, fără concurs, un post la Arhivele Statului din Iaşi. Pe 13 decembrie 1886, Iulia îi scrie tatălui: „Je te prierai bea-ucoup de me'envoyer quelquefois avec les autres journaux «Curierul Literar» pour me tenir un peu au courant de la litterature et du mouvement des esprits en Roumanie. ţa me ferait bien plaisir."¹⁰. Bogdan Petriceicu îi răspunde de la Bucureşti: „Nu ştiu despre ce fel de «Curier literar» îmi scrie Lilicuţa. Singu­ra revistă românească mai de Doamne-aju-tă sunt «Convorbirile». Am să vi le trimit de acum înainte. Nici acolo nu se găseşte mare treabă, dar după vorba românească: cât duce ciurul apă..."¹¹. Se pot găsi multe afini­tăţi între scrierile celor doi romantici, privind fie şi numai dintr-o perspectivă istoristă (aici am întrebuinţat termenul în sensul folosit de Mircea Eliade). Cu amendamentul că Emi-nescu tratează istoria naţională, închipuind şi clădind liric un spaţiu spiritual propriu şi viabil (e.g. dacismul, lumea Traciei, feudalis­mul timpuriu). Iar Iulia vizează istoria Euro­pei Occidentale, poemele sale fiind, oricum, redactate într-o limbă străină. Nu puţine poezii ale sale au o atmosferă pe care noi o descriem astăzi drept eminesciană. Proble­ma este că fiica lui Hasdeu şi-a scris versurile în franceză, iar tălmăcirile în română au fost făcute mult mai târziu, când limbajul emi­nescian va fi impus o anume paradigmă în literatura noastră. Multe din aceste traduceri suferă de eminescianism. Poate cea mai im­pregnată de limbajul liric eminescian este tălmăcirea lui Augustin G. Cipeianu, care are însă indiscutabilul merit de a fi singura tra­ducere integrală a poemelor Iuliei Hasdeu!

Să nu uităm că, în acea epocă, parnasi­enii aveau o puternică înrâurire în viaţa lite­rară pariziană. Vasile Alecsandri (cel din Pas­teluri), Macedonski, tânăra Elena Văcărescu, dar şi Iulia Hasdeu vor fi influenţaţi de acest curent din poezia celei de-a doua jumătăţi a veacului 19 care va avea reprezentanţi de valoare nu numai în Franţa, ci şi în Germa­nia, Marea Britanie, Belgia, Spania, Grecia. Denumirea curentului literar dezvoltat ca o reacţie faţă de subiectivismul romantic, pro­vine de la publicaţia Parnasul contemporan, editată la Paris începând cu anul 1866, şi în care erau antologate creaţiile poeţilor Sully Prudhomme, Charles Leconte de Lisle, Theo­dore de Bainville, Jose Maria de Heredia şi alţii. Theophile Gautier a influenţat în mod decisiv mişcarea prin conceptul de „artă pentru artă". Subiectele clasice, mitologice, istorice sau chiar exotice erau tratate imper­sonal, descriptiv-senzorial, ornamental şi cu o mare virtuozitate formală (de unde a rezul­tat o anume şi specifică rigiditate). Parnasi­enii obiectivează natura, având predilecţie pentru interioare, obiecte de artă, nestema­te şi lucruri domestice. Făcând apel la tipare prozodice sofisticate şi aproape uitate, poeţii acestui curent au cultivat, cu precădere, po­ezia cu formă fixă: sonetul, rondelul, glossa, gazelul etc. Şi Iulia Hasdeu a scris sonete, iar multe dintre poemele sale evocă parnasian un univers mărunt: L'eventail (Evantaiul), Le miroir (Oglinda), La feuille (Frunza), La rose au vase (Trandafirul în vază). Într-o scrisoa­re redactată pe 3 iulie 1886, la Paris, Iulia îi semnalează tatălui debutul literar francez al Elenei Văcărescu (pe atunci în vârstă de 22 de ani)¹². Regina Carmen Sylva trimite acestei ultime descendente a dinastiei de poeţi a Văcăreştilor o epistolă de felicitare. Scriitoare de expresie franco-română, Elena Văcărescu debutează, sub auspiciile parnasi­anismului, cu volumul Chants d'aurore, care-i va aduce şi un important premiu din partea Academiei Franceze. Naş literar îi fusese po­etul Sully Prudhomme¹³. Dar de ce am vorbi, în cazul Iuliei Hasdeu, de istorism şi nu de parnasianism? Parnasienii evitau sentimen­talismul, ocolind aproape orice idee socială sau zbaterea emoţiilor. Poezia Iuliei Hasdeu este puternic implicată sentimental. Ea nu simte natura la modul impersonal şi obiec­tiv. Chiar şi lucrurile mărunte cântate cu o tonalitate aparent parnasiană (Les perles. Balladede l'exilee - Perlele. Balada unei exila­te, Le grelot - Clopoţelul) au puternice filoa­ne sentimentale. Deşi Iulia Hasdeu nu a mai avut vreme să-şi cizeleze poemele, creaţia sa lirică covârşeşte prin emoţii (uneori de un sentimentalism minor, specific însă vârstei adolescentine), emanând exuberanţă şi vita­litate, dragoste de viaţă şi de natură. Poeţii parnasieni erau, în primul rând, promotorii Antichităţii (numele acestei mişcări estetice provine de la Parnasul vechii Elade, „muntele sacru al muzelor"), în vreme ce spaţiul liric favorit al Iuliei Hasdeu era Evul Mediu, topos preponderent creştin-occidental.

Unele dintre creaţiile Iuliei, indiferent de ciclul în care au fost grupate şi tipărite de către Hasdeu, tatăl, sunt animate de cavaleri, prinţese, paji, trubaduri, minesingeri, mene­streli, contese, baroni, castelane, paladini, cruciaţi etc. Iar grupajul Chevalerie (adică cel de-al doilea volum postum de versuri), este populat, în cea mai mare parte, de persona­jele istorice sau literare ale Evului Mediu: Ro­land, Cidul şi a lui Ximenă, Petrarca şi Laura, Dante şi Beatrice, Abelard şi Eloise, Carol cel Mare, Margareta a Scoţiei, Ioana d'Arc, regi şi regine ale Europei apusene. Toţi eroii lirici medievali ai Iuliei sunt însufleţiţi de senti­mente nobile precum Onoarea, Dragostea, Fidelitatea, Credinţa. Chiar şi poemele de­scriptive, aşa cum este L'eventail (Evantaiul), apropiate de spiritul parnasian al epocii, au un puternic filon istorist: „E-o mică jucărie din veacul cu marchize; / Mânerul e de fildeş, cu aur şi agat, / Iar pânza sa subţire, pictată cu surprize, / Pe-un sân frumos şi tânăr ades a palpitat."¹⁴ (Pentru simplificarea comuni­cării şi din lipsă de spaţiu am folosit numai traducerile lui Augustin G. Cipeianu.)

Apropiate de acest filon medieval sau istorist sunt poeziile religioase. Chiar dacă uneori tratează destul de livresc temele creş­tine (Marthe et Marie - Marta şi Maria, La fian­cee du croise - Logodnica unui cruciat), trăiri­le religioase autentice au dus la unele dintre cele mai realizate creaţii poetice ale Iuliei Hasdeu: Invocation - Invocaţie, Ilestpasse... -Trecut-a timpul..., Mon Dieu!- Dumnezeul meu!, Credo.

Ca educaţie, spiritualitate şi atmosferă intelectuală, Iulia a trăit într-un mediu satu­rat de studiul istoriei. Era la curent cu lucrări­le istorice ale tatălui sau cu revista Columna lui Traian pe care o primea şi o citea, regulat, la Paris. Ea îi cunoştea atât pe ne-prietenii ta­tălui său, istoricii Alexandru Odobescu¹⁵ sau V.A. Urechia, cât şi pe aliaţii părintelui său, Grigore Tocilescu spre exemplu, profesor de istorie antică şi epigrafie la Universitatea din Bucureşti. Istoria a pasionat-o pe fiica lui Hasdeu nu numai ca tematică¹⁶, ci şi ca per­manentă raportare, ca stare de spirit sau ca refugiu. În poemul Vers le passe (Spre trecut), redactat la Paris, în ianuarie 1886, avem de-a face cu un veritabil crez artistic (poate şi de viaţă) al scriitoarei: „Această viaţă-eroică, cu drame de nescris, / Mi-a bântuit adesea co-pilăria-n vis; / Ea foarte mă încântă şi-atât de mult regret / Că m-am născut în vremuri cam prea sofisticate, / Când cinstea şi iubirea par lucruri demodate; / În care doar nebunul mai poate fi poet."¹⁷ Dar de ce regretă Armand Camille¹⁸ că nu s-a născut în trecut, în Evul Mediu? "J'etais faite pour naître au bon vieux temps passe", afirmă ea chiar din primul vers al poemului mai înainte amintit („De ce n-am fost născută în vremile de glorii"). În balada Le bon vieux temps (Măreţul timp trecut), re­dactată pe 20 martie 1886, exclamaţia: „Ah! Ce temps - lâ ne sera plus!" (Ah, timpul acela n-o mai fi!) apare obsesiv în finalul fiecărei strofe. Poemul, destul de retoric, debutează cu un vers definitoriu pentru lirica Iuliei Has-deu: „O, bon, vieux temps de la chevalerie" (Augustin G. Cipeianu a tradus astfel versul: „O veac măreţ din vremea cavaleriei sfinte"). În baladă, sunt menţionate câteva personaje istorice şi literare emblematice pentru cre­zul istorist al poetei: Cidul, Carolus Magnus, Roland, Don Quijote. De altfel, întregul text este o pledoarie pentru virtuţile unui trecut perceput la modul eroic-glorios.

B.P. Hasdeu era, totuşi, la curent cu încer­cările literare ale fiicei sale, deşi aceasta se fe­rea să-i arate creaţiile. Într-o scrisoare către cele două dragi Iulii ale sale, datată 16 no­iembrie 1886, savantul afirmă: «Poezia "La vi-laine" n-am dat-o încă la jurnal, deşi îmi place foarte mult, căci aş vrea să am mai întâi trei-patru tot "du moyen-âge" ca să fie oarecum o serie. Afară de asta, pseudonimul „Armand Camille" nu-mi place, căci îmi aminteşte pe jidanul „Armand Levy". N-ar fi mai bine: Jules Dieudonne? sau Jules dTeudon?»¹⁹. Probabil că tatăl face referire la poemul Le souhait d^une vilaine - Dorinţa unei femei simple, publicat în volumul al doilea al postumelor Iuliei. Scris în 1885, la Paris, textul este, în esenţă, tot un crez istorist al adolescentei: „Si fetais la châtelaine / De quelque noble ma-noir / Qui dominerait la plaine / De son don­jon haut et noir, // Je porterais des torsades / D'emeraudes aux cheveux, / Je me plairais aux ballades / Des troubadours langourea-ux..." Din păcate, versiunea în limba română propusă de Augustin G. Cipeianu şchioapătă sever în detrimentul originalului: „Ah, de ce nu-s castelana / Unui boieresc conac, / Ce predomină câmpia / Cu înaltul său cerdac? // Aş purta în păr smaralde, / Briliante şi co­rali / Şi mi-ar închina romanţe / Trubaduri sentimentali..."²¹. Poate că, la rândul său, B.P. Hasdeu s-a inspirat din „Chevalerie", iar cas­telul de la Câmpina a fost construit ca o pro­iecţie a acestui filon istorist într-o realitatea imediată şi devenită, după moartea Iuliei, dramatică. Unele dintre versurile fiicei par să fi influenţat desenul şi atmosfera reşedinţei hasdeene de la Câmpina...

În ceea ce priveşte pasiunea pentru is­torie (de unde pare să rezulte şi o anume exaltare a poeticului), mai trebuie semnala­te câteva conexiuni artistic-sentimentale ale poetei cu unele personalităţi: Shakespeare, Napoleon I, Victor Hugo şi Ludovic al II-lea de Bavaria. Scrisorile şi textele rămase de­monstrează cât de mult îşi iubea modelele micuţa scriitoare originară de pe malurile Dâmboviţei. Aflând de moartea poetului şi romancierului preferat, Iulia se lamentează: „...Cât aş fi vrut să-l văd o singură dată! I-aş fi păstrat toată viaţa imaginea sacră în ini­ma mea" şi, în aceeaşi scrisoare, conchide: „A murit Victor Hugo! Nu-mi iese din minte. Nu pot înţelege această moarte; nu, cu adevărat, nu pot! Bună seara, tată, nu sunt în stare să-ţi scriu altceva în acest moment."²². Autorul Mizerabililor reprezenta o autoritate supremă a literelor franceze („Pentru mine, Hugo era deosebit, un Dumnezeu pe pământ.. ."²³). Im­presionată puternic de acest scriitor al epocii, ea compune un poem care poartă numele lui Victor Hugo²⁴. Iată ce notează Iulia Hasdeu, în necrolog de uzanţă epistolară, despre o altă personalitate emblematică a veacului al XIX-lea: „Nefericitul rege de Bavaria! Iată-l mort! Avea totuşi ceva bun în el, acest rege. Avea poezia în suflet; de aceea secolul nostru l-a declarat nebun. Poezia! Ca Venus a lui Fla­ubert, cu deget pe gură, ea şi-a repliat aripile şi s-a îndreptat grăbită către abis, cu ultimul său reprezentant, această revenire a vechi­lor balade, în care aluneca în noapte, pe sub clar de lună, pe apele somnoroase ale lacu­rilor sale, în sunetele îndepărtatelor melodii ale lui Wagner sau alergând în galop, tras de patru cai, costumat în cavaler de Ev Mediu, prin anticele păduri ale Bavariei. Du-te, dor­mi în pace, biet tânăr prinţ."²⁵. Dincolo de limbajul aproape eminescian (sau, mai de­grabă, romantic, pentru că ea şi-a redactat textele aproape exclusiv în limba franceză), se remarcă enunţarea unor idei care par să se identifice cu propriile sale crezuri artistice şi, poate, idealuri de viaţă. „Nimeni nu te plânge, nimeni nu varsă o lacrimă pe mormântul tău, te ridiculizează, căci nu te înţeleg" scria tână­ra scriitoare despre acest promotor al istoris­mului în arhitectură şi artă, Ludovic al II-lea. „Doar eu te plâng, deoarece eu ghicesc sufe­rinţa ta ascunsă şi profundă. Tu ai fost, ca Don Quijote, ca Alceste, nefericit din pricina rău­tăţii oamenilor: ai regretat frumosul timp tre­cut al cavalerismului, când se credea în bine şi în dragoste. Dar eşti mai de plâns decât Don Quijote, căci tu ai fost mai inteligent decât el, ai avut conştiinţa neputinţei de a schimba lu­mea. Atunci, ca Alceste, ai renunţat la această lume, ai vrut să trăieşti în vis, să realizezi aici jos fanteziile imaginaţiei tale. Negăsindu-ţi idealul printre oameni, tu l-ai cerut solitudinii, apelor, pădurilor; l-ai căutat în muzică, acest limbaj al visului.Adio, ultimule reprezen­tant al poeziei antice! Da, poezia se înalţă..." (N.B.: sublinierile îmi aparţin). „Timpul trecut al cavalerismului", „conştiinţa neputinţei de a schimba lumea'; „viaţa ca vis'; „solitudinea" constituie câteva dintre toposurile predilecte ale liricii Iuliei Hasdeu.

Refugierea în trecut prin intermediul imaginaţiei, poate fi pusă pe seama carac­terului melancolic al scriitoarei, ca şi a ten­dinţei programatice inoculată de tată. Era doar „fiica lui Hasdeu" şi, în opinia părintelui, ea trebuia să se ridice la nivelul erudiţiei şi al cunoştinţelor familiei. Prin urmare, Iulia se străduia să asimileze o literatură, un trecut, poate chiar o civilizaţie (occidentală). Şi toc­mai asta ne lipsea nouă, românilor, pe atunci abia ieşiţi în arena naţiunilor europene. Pro­babil că ea încerca să asimileze şi să regân-dească literatura consacrată a Europei pen­tru a suplini golurile literaturii române. Chiar dacă a scris cu precădere în limba franceză şi dorea să-şi publice poeziile cu pseudoni­mul Armand Camille, se poate presupune că tânăra poetă aspira la dezvoltarea şi con­solidarea unei literaturi naţionale, atât de anemică la acea dată. „În veacul nostru, care în vicii triumfează / Când aurul distrus-a cin­ste şi onor, / Cum s-aşteptăm virtutea să-şi dea curata-i rază?! / Din cinste azi doar pra­ful este sclipitor. / Impură-i atmosfera, nu-i nici o măreţie; / Şi plictiseala-n inimi de juni s-a cuibărit. / Deci nu e de mirare, când - cu Quichotte - vai mie, / Regret măreaţa vreme ce-a murit!"²⁷ (Le bon vieux temps). Destinul ei a fost însă cu totul altul.

Strunită de fanteziile adolescenţei, de preceptele romantismului târziu, dar şi de cultura clasică însuşită în şcolile pariziene, Iulia Hasdeu îşi creează un univers medieval propriu. Poemul Paris d'antan - Parisul de al­tădată, scris în septembrie 1887, ne trimite într-un Paris visat şi dorit al Evului Mediu: „Mă văd în Evul Mediu cu gotice palate, / Bal­coane arătoase şi turnuri stacojii, / Cu străzi înguste, şetre cu mărfuri etalate, / În care sună banii cu glasuri argintii..." Această sce­nografie de tip medieval fusese alimentată şi construită liric plecând din trei surse dis­tincte: epoca post-romantică şi parnasiană din Oraşul Luminilor, preocupările istorice şi arhivistice ale tatălui, precum şi propria-i ascendenţă voievodală. Studentă a Univer­sităţii Sorbona, la Litere şi Filosofie, Iulia nu abandonează arta plastică, o mai veche pa­siune, şi urmează lecţii particulare, de trei ori pe săptămână, în atelierul pictorului Maillart. Dintr-o scrisoare, aflăm cam ce picta: „En ce moment, je dessine une academie de Ger-manicus, une Amazone, une Venus accrou-pie." Subiectele sunt de tip academic, în gustul convenţional al epocii, dar astfel de abordări au contribuit şi ele la creionarea acelui spaţiu istorist spre care năzuia imagi­naţia Lilicăi. În plus, poate că ea era obişnuită cu decorurile istorice de acasă, de la Mănăs­tirea Mihai Vodă unde se aflau Arhivele Sta­tului²⁹. Deşi poemul Sous les arceaux (Pe sub arcade) din ciclul Bourgeons d'Avril. Fantaisies et Reves, este redactat la Paris în luna mai a anului 1888, atmosfera este comparabilă cu cea de acasă, de la Mihai Vodă: „Sub sfinte bolţi de mănăstire / Se urcă iedera subţire / Pe grei pilaştri, peste tot; / Iar jos pe lespezi se citesc, / Sub iederi ce pe ele cresc / Mai multe nume-n scrisul got"³⁰. Poemul care în­cearcă să acrediteze ideea că ne visăm dra­gostea precum ne visăm moartea, închide cercul vieţii Iuliei Hasdeu (ea se întoarce la Bucureşti pentru a muri la doar câteva luni după scrierea acestor versuri): „Amorul în­suşi, cel de veci / Trecând prin zidurile reci / Le re-ncălzea din vechi resoarte; / Cu tot trecutul, trist şi greu, / Să dea cinstire-acestui zeu / Cu tinereţe fără moarte". Ultimul vers al oeziei („Don't la jeunesse est eternelle!") pare enunţul unui testament liric, dacă luăm în considerare scânteietoarea postumitate a Iuliei Hasdeu.