ESEU

LAUDĂ CĂRŢII

(încă şi mai concret: trăiască prietenia de nezdruncinat dintre moldoveni şi lectură!)

Dinu MIHAIL*, cel care pierdut a fost, şi s-a găsit!

Adversari ai citatomaniei, vom începe totuşi acest demers în favoarea cărţii cu o scurtă poveste, pe care am auzit-o acum vreo mie de ani.

...Pe vremea aceea, cînd un pictor era arestat, i se dădea voie să-şi poarte cu el în închisoare şi trusa cu pensule şi vopse­le. Astfel, atunci cînd intră în celula întu­necoasă din turn, primul gînd al eroului acestei poveşti a fost să-şi picteze pe unul din pereţi o fereastră. Pictă într-adevăr o fereastră deschisă, prin care vedea cerul orbitor de albastru. Celula devenise astfel mult mai luminoasă.

Dimineaţa, cînd intră să-i aducă bu­cata de pîine şi apa, temnicerul trebuia să închidă ochii, orbit de lumina care pătrun­dea prin fereastra pictată.

- Ce se întîmplă aici? răcni el şi se re­pezi să închidă fereastra, dar se lovi de pe­rete.

- Am deschis o fereastră, răspunse calm pictorul. Era prea întuneric.

- Ha, ha, ha, rîse temnicerul uimit că se lăsase înşelat. Şi-l îngînă batjocoritor:

- Ai deschis o fereastră? Ai pictat o fe­reastră, nenorocitule! Nu-i o fereastră ade­vărată. Îţi închipui doar tu că e o fereastră.

Pictorul răspunse:

- Am vrut să fac lumină în celulă şi am făcut. Prin fereastra mea cerul se vede. Chiar şi dumneata, intrînd, a trebuit să în­chizi ochii din cauza luminii.

De data asta temnicerul se supără:

- Crezi că mă poţi îmbăta cu apă rece? Turnul acesta nu are nici o fereastră, cine intră aici nu mai ajunge să vadă lumina zi­lei.

- Şi totuşi, în celula mea lumina intră prin fereastra deschisă, spuse pictorul.

- Da? îşi bătu joc temnicerul. Atunci de ce nu evadezi? Aşa m-ai convinge şi pe mine că e vorba de o fereastră adevărată.

Pictorul îl privi cu atenţie, înaintă cîţiva paşi spre zid şi se aruncă pe fereastră.

- Stai! sări temnicerul înspăimîntat, în-cercînd să-l oprească, dar se izbi cu fruntea de zid. Alarmă! A evadat! începu el să urle, în timp ce prin fereastra deschisă se auzea trupul pictorului despicînd aerul spre les­pezile de la piciorul turnului...

Dacă facem un mic efort şi rezumăm o sumă de cunoştinţe, observăm că întreaga istorie a civilizaţiei noastre este marcată de un efort continuu pentru cucerirea spa­ţiului şi a timpului. Omul, acest computer ambulant, a inventat numeroase mijloace pentru învingerea Spaţiului: automobilul, avionul, radioul, telefonul, televiziunea, internetul şi, în sfîrşit, naveta spaţială cu toată camarila ei de sateliţi şi module in­terplanetare. Dar în acest context de ulu­itoare realizări tehnice deocamdată există doar un singur mijloc de a înfrunta Timpul. Acest mijloc nu e decît Cuvîntul tipărit, cel mai important şi mai trainic liant între generaţii, între ieri, azi şi mîine. De unde putem trage o concluzie deloc hazardată: dacă viaţa e constituită din timp şi spaţiu, atunci Ştiinţa colaborează mai mult cu Spaţiul, iar Arta cu Timpul.

Printr-o carte de valoare se ajunge la cunoaşterea noastră reciprocă, necesară pentru acea largă solidaritate ce asigură un suport mintal superior, un optimism spiritual pe care omul modern, ieşit cu su­fletul şi mentalul mutilate de atîtea -isme şi -izuri ale secolului XX, este chemat să-l atingă în scopul suprem al vieţuirii sale. De ce vieţuirea cu orice preţ? Fiindcă via­ţa este valoarea supremă pe pămînt; este singura formă de victorie asupra maladiei maladiilor, atît a oamenilor sănătoşi, cît şi a oamenilor bolnavi în sensul clinic al cuvîn-tului: moartea. Pentru că sufletul - cuprins întrupat în necuprins, macrocosmos în mi­crocosmos redus la dimensiunea unei pi­cături de sînge vorbitoare - preţuieşte mai mult decît toţi munţii de aur de pe pămînt adunaţi laolaltă. Fără om, aşa ticălos cum este el uneori (uneori destul de des), nici timpul, nici spaţiul nu au rost.

Una dintre catastrofele noastre naţi­onale este hemoragia / beţia de cuvinte. Sîntem / suntem / sântem / sumus, se pare, o naţie filologică. FilFac! Vorbim mult, ne pupăm teatral-zgomotos şi trăim puţin, sinucigaş de puţin în intimitatea cărţii. A cuvîntului tipărit în general. Chiar şi din punct de vedere anatomic sîntem făcuţi mai mult pentru ascultare decît pentru meliţare: Dumnezeu ne-a dat două urechi şi o singură gură. Omul fără lecturi este stîlp cu ochi. Şarampoi, cum ar zice Mihail Sadoveanu. Un invalid, un liliput intelectu­al. Ne întrebăm uneori de ce e puţină cre­dinţă în lume. Domnul Dumnezeu explică în cartea cărţilor, Biblia: „Nu va rămîne Du­hul Meu pururea în oamenii aceştia, pen­tru că sînt numai trup" (Facerea). Oameni-trup, numai trup, adică tub digestiv lîngă tub digestiv la volanul maşinilor iuţi de cauciucuri, fără cealaltă dimensiune esen­ţială: spiritul. Ar putea fi o explicaţie pla­uzibilă... Trupul nespiritualizat, neîmplinit în duh, are numai suflu de viaţă şi instinc­te, ca animalul. Atît. „Mexdy <-ie/ioeeKOM pa3yMHbiM u -enoeeKOM rwomcKUM ecmb HadexHbiu nocpedHUK, Komopoeo moxho Ha3eamb u cepdu,eM, u 6/iaeopodHbiMu -yecmeaMU. Co6cmeeHHo, monbKo Bmom nocpedHUK u daem HaM npaeo Ha mumyn -enoeeKa, 1/160 /11/iiub ywi npi/ipaBHi/iBaeT Hac k flyxawi, n/ioTb - k ^mbothnm" (K/iai/iB CTei/in/13 ^browc, VenoeeK omMeHnemca).

În anul 1812, cînd ruşii au anexat Basa­rabia eliberînd-o de sub mahomedani, în­tre Prut şi Nistru nu exista - vă daţi seama?!

- nicio şcoală laică. Potrivit datelor oficia­le, în 1918 populaţia care ştia să citească în Basarabia se prezenta astfel: germani

- 65,6 %; polonezi - 49,6 %; evrei - 49,5 %; ruşi albi (blancs) - 42,3 %; velicoruşi - 39,9 %; bulgari - 31,4 %; turci (găgăuzi) - 21,1 %; ucraineni - 15,3 %; moldoveni - 10,5 %; ţigani - 0,95 %. Aşadar, sîntem pe„onoran-tul" loc doi de la coadă spre cap din 10 etnii conlocuitoare. După găgăuzi şi ucraineni, mergem mînă în mînă cu ţiganii, mama mă-sii de treabă. Nici statisticile de astăzi nu sînt mai îmbucurătoare la acest capitol. Am mai spus-o şi cu alte ocazii: în Moldova furtul de carte trebuie încurajat de guvern ca un act de cultură.

S-a demonstrat pe cale ştiinţifică: ra­tarea omului (sau a unei colectivităţi) vine în ziua, în ora, în clipa cînd dai pentru pri­ma dată vina pe altul sau pe împrejurări. Căutînd, în dulcele stil clasic, să dăm vina exclusiv pe cauze externe, vom îndruga, pesemne, că ţăranul moldovan, încolţit de nevoi, era ocupat pînă peste cap cu mun­cile cîmpului. Nu e chiar aşa. Da, lucrăm mult, dar şi din motiv că nu sîntem efici­enţi. Trebuie să gestionăm în aşa fel timpul ca să ne croim o oază de linişte, de răgaz şi pentru informare, pentru lecturi. Dacă nu citeşti, dacă nu te documentezi, dacă nu administrezi eficient logosul, atunci de ce, naţiune cu trei culori cunosc pe lume, plîngi torenţial pe prispa bunicii că, azi, marea majoritate a capitalului din Moldo­va o deţin ruşii şi evreii? D-apoi cum să nu-l deţină, dacă evreii au absolvit Academia Moise cel Biblic, iar ruşii Universitatea Dos-toievski cel Tolstoi? Noi ce instituţie am absolvitără cu diplome cumpărate pe ba­nii făcuţi în sudoarea frunţii de părinţi prin cele Rusii sau Italii: Academia Făt-Frumos fiul Iepei cu năframă-n vîrf de băţ? Ah, de­prinderea seculară de a fugi de seriozitate şi disciplină, dînd vina pe alţii, geme adînc în noi ca libidoul...

În vreme ce noi nu ne implicăm şi stăm iresponsabil la taifasuri interminabi­le sau în faţa tembelizorului, unul, gîndind „ca Dumnezeu şi muncind ca un sclav" (C. Brâncuşi), inventează radioul sau compu­terul; altul scrie Numele trandafirului (Eco) sau Istoria mondială a infamiei (Borges), alţii devin pur şi simplu redutabili profe­sionişti, buni meseriaşi în specialitatea lor. Brusc dezmeticiţi, desprinşi din aluatul lipicios, somnolent al lui dolce farniente, încercăm să recuperăm cîte ceva, dar rare­ori atingem performanţa (să zicem, măcar ca orchestra Lăutarii sau ca ansamblul de dans Codreanca), pentru că nimic durabil nu se realizează fără informare temeinică, fără disciplină interioară, fără efort conti­nuu şi fără beţia constructivă a riscului. Nu spunea Mircea Eliade că fără opt ore de bibliotecă pe zi nu avem ce căuta în lite­ratură? Şi atunci, derutaţi, mahmuri, nici Domnului lumînare, nici dracului vătrai, din neputinţă o cotim, în compensaţie, spre filologie, spre patriotism verbal (nu­mai fapta, actul creator în orice domeniu întemeiază patriotismul adevărat), căci alt­ceva vandabil nu prea avem şi nici nu prea putem face. Patriotismul ţipat cu şi fără ocazie este ultimul refugiu al naţionalişti­lor peştericolo-viniviticoli, vorba lui Paul Goma. În secolul al XXI-lea vor rezista şi se vor impune popoarele bine documentate. Neconcurenţialii vor fi storşi ca o lămîie şi vor fi aruncaţi la coşul cu gunoi de lux al istoriei. Lecţia asta am învăţat-o din multe cărţi pilduitoare.

Spuneţi-mi - dar sincer sinceramente! - un singur lucru: cu ce produs autentic autohton şi europeneşte valabil pot mer­ge românii în Europa? Numai să nu-mi vorbiţi, vă rog, de sarmale, care în mintea mea, aşa proastă cum este ea, se asociază cu băşcălia dîmboviţeană... Şi apoi, să nu uităm, această ispită gastronomică apar­ţine întregului areal balcanic. Ne place sau nu, acesta-i adevărul gol-goluţ. Patriotis­mul de faţadă este, ca şi naţionalismul cu sarmale la gură, ultimul coz / atu al robilor cu sîngele îngenuncheat în vene.

Cartea este o fereastră spre lumină. O fereastră spre trecut, prezent şi viitor. Iar cine nu cunoaşte trecutul, nu înţele­ge sarcinile prezentului şi riscă să rateze şansele viitorului. Totuşi, trăirea obsesivă în trecut este sinucigaşă. Blochează ener­giile şi anulează orizonturile. Cam aceas­ta ar fi proporţia ideală de urmat: o zi pe săptămînă o dedicăm trecutului, trei pre­zentului şi două zile le dedicăm viitorului. Desigur, ziua a şaptea o rezervăm lecturii, meditaţiei, odihnei şi mersului smerit la bi­serică. Cu cît mai mult te smereşti, pe atît te omeneşti. Drumul duce spre biserică... Vă mai aduceţi aminte de zguduitorul film al regizorului georgian Tenghiz Abuladze?

Ca şi sportul, ca şi artele marţiale, bu­năoară, cartea îl suveranizează pe om. Îl face mai liber, îl fereşte de capcane exis­tenţiale, inclusiv ideologice. Cea mai bună ideologie pentru om este libertatea conşti­entizată şi înhămată la plug. Nu poţi con­strui un stat suveran de facto cu oameni nesuverani lăuntric de jure. Cu orice anal­fabet, ţara pierde cîştigînd un rob. Omule, nu uita: politicienii te vor prost! Adică nici chiar atît de prost ca să nu le poţi citi pro­misiunile fetid-băligoase de prin ziare, dar nici chiar atît de deştept ca să poţi înţelege că fraza Raţiunea de a fia unui partid este

de a accede la putere se traduce, de fapt, în felul următor: Raţiunea de a fia unui par­tid este de a pune mîna pe buget! Iată de ce adevărata cauză naţională este refuzul prostiei.

Cartea poate fi şi subversivă, pentru că este un insomniac incurabil, în stare de trezie la orice oră de zi şi de noapte. Ca şi nesomnul izvoarelor, ea este, prin induc­ţie, insomnia tiranilor şi a totalitarismelor de oriunde şi de oricînd. Ne plîngem la orice colţ de secundă că avem parlamen­te de lupi. Corect! Dar cine naşte un par­lament de lupi? Un popor de oi, oismul (incultura) - bioderma care suge sîngele şi energia popoarelor - luîndu-se din lipsa de informare fundamentală. Parlamentarii sînt veniţi cumva de pe Lună? Ba bine că nu: ei sînt verişorii, prietenii, cumnaţii, cu­noscuţii, colegii noştri de facultate ş.a.m.d. De unde se arată că parlamentarii sînt, în linii generale, ca şi noi. Aşa că ar trebui s-o lăsăm cumva mai mole cu sportul naţional de-ascunselea după degetul arătător în­dreptat acuzator spre alţii. Trebuie să fim nu numai consumatori de responsabilita­te, dar şi producători de responsabilitate.

Este momentul să facem un popas in­telectual şi să amintim aici o scenă-cheie din romanul de milioane al lui Umberto Eco. În Numele trandafirului, cînd stareţul orb îl întreabă pe William von Baskerville: „Ce vreţi de fapt?", Baskerville răspunde: „Vreau cartea grecească, despre care spu­neţi că n-a fost scrisă vreodată. O carte care se ocupă exclusiv de comedia pe care o urîţi la fel de mult ca rîsul. Este vorba, probabil, de singurul exemplar păstrat al cărţii a doua a Poeticii lui Aristotel. Sînt multe cărţi care tratează comedia, de ce tocmai aceasta este atît de periculoasă?" Iar stareţul răspunde: „Da, este vorba de Aristotel." Baskerville: „Ce este atît de neli­niştitor în faptul că oamenii rîd?" Stareţul: „Rîsul ucide frica şi fără frică nici o credinţă nu există."

Mutatis mutandis, fără frică niciun to­talitarism nu există, fie acesta politic, eco­nomic, comportamental, estetic, social sau familial.

Felul în care cuvintele apar şi se alinia­ză în noi, sub formă de frază şi discurs, nu este ceva înnăscut, ci se obţine prin exerci­ţiu. Deci, se obţine. Deci, se poate obţine. Important este să vrem. Dacă vrei, toate celelalte vin parcă de la sine. Deprinderea seculară de a ne trăi viaţa la modul nepă-sător-aproximativ-superficial-lasă-mă să te las-iresponsabil este pistolul de la tîmpla istoriei noastre. Unde caracter şi informare nu e, nimic nu e.