A venit în lumea filmului, vesel ca un cântec, atrăgând imediat atenţia asupra măiestriei artei sale, altruismului lăuntric şi bunătăţii mărinimoase. Precum şi personajul din povestea ceea a lui Ion Creangă, care, revenind la baştină după 25 de ani de slujbă pentru ţar, fără să-şi dea seama, a impresionat Însuşi bunul Dumnezeu şi Sfântul Petru, atunci când s-a despărţit de ultimele două ruble, dăruindu-le fără regrete cerşetorilor vagabonzi... Astfel, în 1967, începuse cariera cinematografică a lui Mihai Volontir, actor al Teatrului Dramatic Vasile Alecsandri din Bălţi. Rolurile sale se înscriu firesc în şirul valorilor culturii noastre, stârnesc emoţii, admiraţie. A creat chipuri ce rămân în memoria spectatorilor şi de care s-a bucurat mereu, iar în clipele grele -le-a inspirat încrederea în viitor. Împlinind vârsta de 75 de ani, cunoscutul actor Mi-hai Volontir a consacrat circa jumătate de secol teatrului bălţean, pe a cărui scenă lucrează chiar de la fondare. Dragostea pentru film îl stimulează pe actor în a lua, pieptiş, treaptă cu treaptă, scara succesului. A realizat mai mult de 120 de roluri în teatru şi în film. Din 1984 este Artist al Poporului, mai târziu devine unul dintre primii cavaleri ai Ordinului Republicii.
Vine pe lume la 9 martie 1934, dinspre părţile Hligeni-lor, Şoldăneşti, judeţul Orhei, având la ureche păsările cerului şi vuietul pădurii, căci taică-său ţinea canton la o margine de codru. Era micuţ când fratele Nicu l-a învăţat călăria, de atunci are o predilecţie deosebită pentru cai. A văzut cu ochi de copil războiul sângeros, a simţit foametea nemiloasă. Adolescent fiind, a lucrat la cariera din Râbniţa, ziua scotea piatră, seara încărca var în vagoane. A văzut cu ochii săi şi deportarea basarabeni-lor, a auzit plânsul copiilor smulşi din braţele părinţilor şi duşi în Siberii geroase. A făcut şcoala în Orhei, ulterior instruind şi educând un timp odraslele ţăranilor din comuna Păpăuţi. Aici, apoi şi la Râbniţa, luase contact cu teatrele de amatori, simţind că scena e visul lui. Au trecut nişte ani, când i s-a oferit speranţa. Boris Harcen-co, regizor al Teatrului din Bălţi, l-a ajutat - Mihai Volontir devine actor profesionist. Purta în gând şi în inimă cântecele mamei, precum şi îndemnul tatei: „Mihăiţă, să ştii că în viaţă de mare preţ e demnitatea: dacă o ai, eşti om, dacă nu - nimic nu e!"
De-a lungul anilor, s-a afirmat pe platoul de filmare cu demnitate şi verticalitate. A realizat în filme peste 30 de roluri principale, în scenă - de două ori pe atâta, trăind astfel mai multe vieţi. A devenit recunoscut, şi-a clădit un nume în artă atât pe meridian naţional, cât şi pe cel internaţional - s-a filmat în diverse studiouri ale lumii. Pe Esop l-a jucat 12 ani, tot atâţia ani a durat şi rolul lui Ion din Năpasta de marele Caragiale. La invitaţia lui Emil Loteanu, a jucat rolul lui Mihai Adam în filmul Această clipă (1968), Gh. Vodă îi propune rolul brigadierului Obadă din filmul Singur în faţa dragostei (1969), iar pentru rolul lui Dimi-trie Cantemir în 1976 i s-a acordat Premiul de Stat al Moldovei. În filmul Cine l-a ucis pe Hugo Vinchero, o coproducţie Lituania-Argentina, a avut-o de parteneră pe actriţa argentiniană Lily Lavale, în Ţiganul şi Întoarcerea luiBudulai pe rusoaica Klara Lu-ciko. Ironia sorţii făcea totul ca M. Volontir, interpretându-şi compoziţiile, să surprindă şi, mai cu seamă, să fascineze imaginaţia doamnelor romanţioase, frângându-le inimile, în rolul ţiganului Budulai... De altfel, aceste seriale televizate sunt foarte longevive, ele având priză, şi în prezent, la spectatori în Federaţia Rusă, Ucraina, Belarus, Serbia, Macedonia, Bulgaria etc. Îl apuca o mare tristeţe, atunci când avea loc prezentarea ultimului spectacol sau se terminau filmările unei pelicule.
Nu numai artistul, dar şi admiratorii lui au rămas foarte decepţionaţi atunci când i s-a acordat pensie doar de 74 lei lunar... Cu toate acestea, Mihai Volontir crede că, în comparaţie cu scena politică, scena teatrului este una adevărată, mult mai credibilă. Adevărul se dovedeşte să fie mai tare decât eşafodul cenzurilor.
Doar că datele problemei nu se mai schimbă: un mediu artistic, sfârtecat de mizerii, invidie, intrigi... Alte măşti, aceeaşi piesă: „Cred că Mihai Volontir merită, prin talentul pe care îl are, să rămână în atenţia spectatorilor. Nu avem prea multe personalităţi de talia lui şi nu ne putem permite „luxul" să-l dăm uitării. Este un actor care a generat un stil de interpretare."
Numeroase personalităţi ale culturii atestă caracterul complex al omului nostru, în persoana lui Mihai Volontir. Astfel, Mihai Cimpoi, academician, consideră că „personajul jucat de el va fi întotdeauna un erou, fiindcă actorul are ştiinţa rară de a-i imprima ceva monumental, care sfidează obişnuitul, cotidianul". Petru Baracci, Artist al Poporului: „E un actor de excepţie şi are multe roluri antologice, încât tineretul poate să înveţe multe de la el. Alta e că oameni ca dumnealui astăzi nu-s apreciaţi la justa lor valoare, o să ne muşcăm coatele, dar va fi târziu când vom percepe cu adevărat ce am avut şi am pierdut." Maria Sagaidac, prof. univ. dr. în matematici, actriţă de cinema: „Îi mulţumesc pentru tot ce a fost o tinereţe în urmă! Pentru lecţiile necitite de el, dar pe care le înghiţeam din privire, pentru zâmbetul bun şi înţelegător când nu-mi mergea ceva. Rămân un spectator fidel, mă bucur să-l revăd, mă bucur de succesele lui. Mă mândresc că am fost în aceeaşi echipă!" Pictorul Iurie Matei: „Trebuiesă ne bucurăm că-l avem. E un om înţelept şi foarte talentat: pentru mine orice cuvânt rostit de Domnia sa, orice obiect pe care-l atinge capătă splendoare" Igor Caras, actor: „Pentru dumnealui arta e o religie care-şi are preoţii, dar şi mucenicii ei. E unul dintre aceştia"
Impresionantă rămâne, şi astăzi, forţa cu care actorul izbuteşte să transmită cele mai complexe stări sufleteşti: limbajul privirilor, gesturilor, atitudinilor, descifrate în prim-plan. Sentimentul trăirii artistice magice - iată destinul succesului lui Mi-hai Volontir! Sunt 75 de primăveri de când marele actor priveşte cu ochii sensibili ai sufletului la miracolul acestei vieţi încurcate, care-i „trecătoare, cât ai mirosi o floare", cum zice în binecunoscutul cântec. De altfel, sunt memorabile nu numai rolurile, dar şi cântecele dumnealui, lansate la îndemnul fraţilor Petre Teodorovici şi Ion Aldea-Teodorovici. Cu vocea sa inconfun-dabilă M. Volontir aduce lumii mesaje de omenie, de comportament civilizat. Are în palmares şi un cântec propriu, despre Bălţi, oraşul viselor sale. A plâns cu lacrimi amare la aflarea veştii despre moartea lui Grigore Vieru, un moment extrem de emoţionant: s-a văzut într-un interviu unde actorul vorbea despre prietenul său. „Viaţa asta-iscurtă tare, cât ai mirosi o floare"sunt versurile unui cântec de pe vremea părinţilor noştri. Cum mai trece timpul! Mulţi ani cu sănătate şi multe bucurii, maestre Mihai Volontir.
Nu ştiu cine ar risca să-i dea o caracteristică cît de cît precisă cîntăreţului Ştefan Petrache, deoarece personalitatea sa artistică se încadrează anevoios în tiparele unei definiţii. Poate cîteva definiţii, cîteva prezentări, din prisme diferite, ar putea să-i întregească un portret de creaţie mai complet, mai autentic, mai credibil. Se spune că a fost un răsfăţat al sorţii. Mai curînd, aşa e, căci în timpuri deloc favorabile pentru manifestarea aptitudinilor, dar mai ales a impulsurilor, a avut o ascensiune admirabilă, de invidiat, pe care mulţi şi-ar fi dorit-o. Remarcat de profesori încă în anii de şcoală, nu ştiu dacă „îşi căuta norocul" în lumea muzicii pe cînd era student la Colegiul electromecanic din Chişinău. Întîmplarea - sau, poate, totuşi, destinul? - a făcut ca Ştefan Petrache să fie solicitat ca „meşter-faur" pentru aparatura, destul de sofisticată pentru acele vremi, a formaţiei Noroc. Căutînd să înlăture un defect la o percuţie, prinse a fredona o melodie... Interpretarea aceasta, improvizată, l-a frapat pe Mihai Dolgan, liderul grupului, şi astfel devine Ştefan solist al faimosului Noroc, care era deja comparat, în unele privinţe, cu inegalabilul The Beatles. Veşnic tînăra formaţie de la Chişinău a purtat efectiv noroc muzicii, culturii noastre, dar şi fiecărui solist sau instrumentist atras de către Mihai Dolgan într-un flux muzical înnoitor, cu totul inedit pentru acea epocă şi pentru o ţară ermetizată ca URSS. Tocmai manifestarea aceasta insolită a talentelor, dar şi popularitatea ieşită din comun a No-roc-ului, pe întreg cuprinsul imperiului sovietic, dar şi dincolo de hotarele acestuia, a pus punct ascensiunii unui grup muzical de excepţie, care oricum a intrat în analele muzicii uşoare europene şi la a cărei strălucire a contribuit şi Ştefan Petrache. Rămaşi fără marele Noroc, fiecare membru al formaţiei, „pusă la index" de organele represive sovietice, prinse a-şi căuta rostul în alte spaţii muzicale. În cazul lui Ştefan Petrache, a urmat o piruetă surprinzătoare - spre Orchestra de estradă şi simfonică a RadioTeleviziunii. Era, pe atunci, la noi, un colectiv solid, cu exigenţe specifice, acestea contribuind, neîndoios, la afirmarea sa, dar, totodată, strîngîndu-i pornirile (şi răbufnirile!) artistice în chingile unor rigori ce atingeau uneori cotele absurdului, mai ales în ceea ce priveşte libertatea alegerii repertoriului, dar şi a comportamentului
Generaţiile de basarabeni, care erau tineri în acei ani, pot confirma cît de populare, cît de iubite erau aceste grupuri, ambele, poate mai ales Contemporanul, fiind considerate ca nişte succesoare de drept ale Noroc-ului, sau poate un fel de Phoenix muzical al acelei formaţii de mit. Dar ce spun eu - basarabenii? Spectatorii din întreaga Uniune Sovietică şi din alte ţări socialiste, zise şi „frăţeşti", pe unde au mai putut concerta aceste grupuri, se dedau unui veritabil delir asistînd la spectacolele lor...
Personal, am avut ocazia de a fi martor al unei primiri de-a dreptul delirante, a soliştilor Contemporanului, de către un public destul de select şi relativ răsfăţat de turnee ale diferitor interpreţi şi formaţii muzicale din URSS şi din lumea largă. Era la Riga, în nişte zile frumoase de mai, în anul 1979, şi capitala letonă era efectiv inundată cu afişe ce anunţau concertele colectivului muzical de la Chişinău. Mi-a atras atenţia, mai întîi, un amănunt cu totul semnificativ pentru acele timpuri: afişul era redactat în română... Da, letonii scriu cu litere latine, însă ei au practica vicioasă, cred eu, de a ortografia numele străine conform felului lor de a le pronunţa. Ei bine, şi denumirea grupului, şi numele cîntăreţilor moldoveni, apăreau pe afiş scrise perfect româneşte! Cum am putut preciza chiar la faţa locului, muzicanţii noştri, mai curînd însuşi Ştefan Petrache, avusese grijă ca formaţia să-şi prezinte adevăratul chip, naţional, pînă şi sub acest aspect. Aşadar, Ştefan Petrache trebuie suspectat, din tinereţea-i fragedă încă, de un frumos, delicat naţionalism muzical, cultural, sufletesc..
Cît despre spectacolul ca atare, ce să spun? Îmi stăruie şi acum în faţa ochilor zecile de mii de tineri, dar şi adulţi, scan-dînd „Primăvară, primăvară!.."" sau alte cuvinte româneşti care au intrat şi în limbajul letonilor, prin această modalitate, aparent banală - un turneu, colo! Fiecare piesă era solicitată la bis, unele - de trei-patru ori, încît se părea că spectacolul nu mai are sfîrşit, chiar dacă venise miezul nopţii, şi oamenii sovietici trebuiau de mult să se odihnească, pentru a fi în formă a doua zi, la locul de muncă, în numele prosperării „necuprinsei mume a comunismului"...
Cum însă orice succes ieşit din comun deranja, speria autorităţile, au trebuit să dispară de pe scenă şi Orizont, şi Contemporanul. Atunci firea nonconformistă a lui Ştefan Petrache a trebuit „să inventeze", apoi să-i dea şi contururi de existenţă reală, palpitantă, unui nou grup, Plai, cu care, în anii 1982-1987, colindă în continuare Moldova, Ucraina, Rusia, alte republici „frăţeşti", uneori trecînd şi dincolo de sîrma ghimpată a URSS-ului. Acum, peste două decenii şi ceva, s-ar părea că totul era simplu ca bună ziua: o nouă formaţie de muzică uşoară, al cărei director artistic şi solist de bază era Ştefan Petrache, nu putea să evolueze altfel decît sub zodia Norocului, a succesului major. Or, simplitatea aceasta e doar o aparenţă. La întemeiere, în anii ceia de brejnevism mohorît, însăşi denumirea grupului era una suspectă: Plai suna „naţionalist", iar pe deasupra, mai amintea şi un cuvînt englezesc, sau american, un termen frecvent în limbajul muzicienilor din Occident, încît e de-a mirării cum a izbutit maestrul să înregistreze o formaţie cu asemenea titlu... Dar şi prenumele cîn-tăreţului, al conducătorului artistic al Plaiului deranja auzul unora: ca să vezi numai, Ştefan!, cînd în „necuprinsa noastră patrie sovietică" trăiau atîtea milioane de oameni ce se numeau „normal", pur şi simplu Ste-pan... De repertoriul Plai-ului, ca şi al altor formaţii în care fusese Ştefan Petrache nu mai vorbesc - deşi, vom aborda şi acest aspect, ceva mai jos. Nu putem să nu precizăm însă, aici, că Plai a fost o formaţie de muzică nouă „fruntaşă" în spaţiul sovietic şi în lagărul socialist. Dincolo de linia muzicală perfect compatibilă nivelului occidental, Plai-ul lui Ştefan Petrache a promovat şi celelalte atribute ale curentelor muzicale moderne ce abia se înfiripau mai la est de Prut. Avem în vedere „dotarea" cu instrumentarul specific, neobişnuit pe atunci în URSS, aplicarea unor elemente de interactiv care, mai mult chiar decît anterior, cu Orizont şi Contemporanul, provoca stări de maximă implicare pasională a publicului, o stare soră cu uitarea de sine, cu delirul, cu drogul, cu transcendenţa... Plai deveni din start o legendă a muzicii noastre, şi în această calitate şi-a încheiat, din păcate, existenţa, după ce reuşi să poarte gloria simţului artistic al moldovenilor - iarăşi - pe toate întinderile, parcă fără margini, ale imperiului sovietic, de la Moscova pînă în Kamceatka, din republicile baltice pînă în Crimeea, de la Cernăuţi - în oraşele şi tîrgurile pierdute în taigaua siberiană.
Un „acord final" al implicării artistice, plenare, a lui Ştefan Petrache a fost Formaţia de propagare a muzicii, din cadrul Filarmonicii de la Chişinău. Aflarea la acest „loc de muncă" a coincis cu ultimii ani de existenţă a Uniunii Sovietice, cu tulburătoarele evenimente ce au declanşat şi amplificat mişcarea de eliberare naţională, în fine - cu nişte importante schimbări ce se produceau în viaţa noastră cotidiană. Atunci, maestrul a sărbătorit şi o aniversare a primelor frumoase împliniri: patru decenii de aflare sub soare şi aproape tot atît timp de dăinuire în preajma, apoi chiar în miracolul sunetelor muzicale.
Greu de spus care din aceste evenimente sau care resorturi, ce se precipitaseră spre începutul anilor '90, l-au determinat, cel mai mult, pe Ştefan Petrache să abandoneze scena - anume scena, nu şi cîntecul. Cel mai plauzibil ni se pare un simţ acut al măsurii, felul său cumpătat de a fi, în pofida unei impresionante febrilităţi umane şi artistice, care îl caracterizează nu mai puţin. Greu de spus de a fost oportună ori ba această decizie. Înclinăm să credem că şi aici maestrul a vădit o certă inspiraţie: intrase pe scenă ca un prinţ şi a părăsit-o ca un nobil... Numeroşi admiratori, şi mai multe admiratoare, au regretat sincer, adînc, plecarea lui Ştefan Petrache din viaţa concertistică a Chişinăului, a altor mari centre culturale situate mai la est sau mai la vest de capitala basarabeană. Însă nu toţi simplii melomani (ba nici nu toţi artiştii) înţeleg o axiomă care, avem impresia, a perceput-o fin Ştefan Petrache: nu numai omul, dar şi creaţia, activitatea într-un domeniu artistic, are o vîrstă relativă, care poate fi şi lungită, cu riscuri inerente, însă durata ei oricum se află într-o legătură directă cu demnitatea artistului. Şi, posibil, nu mai puţin, cu conştiinţa unei anumite împliniri - desigur, atunci cînd aceste realizări există. Retrăgîndu-se de pe scenă, artistul, căruia i se spunea deja fără rezerve maestru (Artist Emerit al Moldovei era încă din 1983), parcursese o solidă etapă a împlinirilor: lăsa în fonoteca de aur Radio, în tezaurul concertistic al Televiziunii şi - esenţial - în memoria, în sufletul melomanilor, o arhivă muzicală proprie impresionantă şi ca volum, şi ca prestaţie. Această arhivă îl menţine în topul preferinţelor muzicale de la noi şi astăzi; mai mult, credem, valenţele realizării sale în arta interpretativă îi va asigura un loc de frunte încă mulţi ani înainte.
Chezăşia succesului ieşit din comun al cîntăreţului are, desigur, cîteva resorturi, unul dintre ele fiind, cu certitudine, unicitatea sa de muzician. A debutat într-o perioadă cînd pe firmamentul muzicii uşoare basarabene nu mai erau doar doi-trei interpreţi; alături, în dreapta Prutului, înflorea luxuriant o grădină bine îngrijită a muzicii uşoare. Pe deasupra, eram pe atunci parte a unui imperiu cu mii de aspiranţi la titlul de promotor al acestui gen muzical. Aşadar, se impunea necesitatea unei formule interpretative proprii, era nevoie de afirmarea unui chip cît mai personalizat de cîntăreţ. Avînd la zi toate datele native, şle-fuindu-le prin muncă şi studiu (inclusiv la Institutul de Arte din Chişinău), Ştefan Pe-trache a mers, se pare, pe o linie trasată de George Enescu într-un îndemn către tinerii muzicieni: „Fiţi voi înşivă. Nu căutaţi în mod special un limbaj nou, căutaţi limbajul propriu, adică mijloacele proprii de exprimare a ceea ce aveţi în interior". Dacă artistul nu a căutat originalitatea cu orice preţ, originalitatea l-a găsit pe el, ca o recompensă pentru că a etalat măiestrit mijloacele proprii de exprimare a ceea ce avea în interior, ca să-l parafrazăm pe marele Enescu. L-a impus vocea-i haiducească, cu un registru amplu, cu un timbru înclinînd spre dramatic, dar nici străin abordărilor mai sprintene. De fiecare dată, la fiece piesă cîntată, Ştefan Petrache vibrează la maximum, trăind fiece clipă de interpretare, începînd de la dăruirea interpretativă desăvîrşită şi cu aceeaşi desăvîrşire intonînd ultimele acorduri. Apoi, are un comportament scenic mai rar întîlnit, aristocratic, incredibil pentru o epocă în care se punea preţ pe o apariţie în scenă a artiştilor cît mai plăcută proletarilor, cît mai apropiată de stilul de viaţă al „omului sovietic de rînd". Desigur, a contat mult pentru neobişnuita evoluţie a lui Ştefan Petrache şi selectarea inspirată a pieselor interpretate. Nu oricine opta - şi nu chiar oricui i se încredinţa - să cînte pe versuri de Mihai Eminescu. Eroul eseului nostru s-a apropiat de Eminescu pe căi proprii, trădînd o febleţe aparte, o sensibilitate deosebită pentru creaţia Luceafărului, pentru poezia autentică, pentru limba română, pentru spiritualitatea românească. Din poeţii, respectiv, din compozitorii locali, ai epocii, interpretul alegea piese ce îmbinau reuşit muzicalitatea versului cu melismele, fără a neglija şi conţinutul lor. Şi mai avea - are! - o dicţie admirabilă, care iese în evidenţă, impresionant, şi atunci cînd cîntă, dar şi cînd acordă vreun interviu, cînd stă de vorbă, pur şi simplu, sau cînd filozofează... Nu am greşit, nici nu am exagerat spunînd că maestrul filozofează. Căci, „adevărat vă zic": trăieşte în Ştefan Petrache nu numai un talent muzical sui generis, original şi viguros, dar şi un om de aleasă cultură, precum şi - aici doream să ajung - un înţelept din cei cum nu prea are astăzi Ţara Moldovei... Cine va pune la îndoială aserţiunea mea, îi recomand un remediu pentru împrăştierea dubiilor: să stea de vorbă măcar o singură dată cu maestrul, să-i audă spusa blîndă, caldă, frumos potrivită şi rostită româneşte, de o inteligenţă sclipitoare. Iar dacă nu are acest prilej, să asculte la Radio, să urmărească la Televiziune vreun interviu de-al său - astea, interviurile, dialogurile cu dînsul sînt nişte superbe monologuri în care încape întreaga gamă de trăiri ale unui artist de marcă, dar şi ale unui om de rafinată simţire - şi estetică, şi civică, şi strict umană, şi încă de atîtea feluri. Dacă s-ar apuca să scrie Ştefan Petrache, bănuiesc, ar face o excepţională carte a unei fulminante vieţi de artist, dar şi o rarisimă „carte de învăţătură" - pentru alţii, pentru noi. De altminteri, această idee mi-a venit recitind nişte confesiuni de-ale maestrului, publicate în Literatura şi arta, cu vreo 20 de ani în urmă, şi intitulate chiar aşa: Cîteva gînduri despre noi şi pentru noi...
Revenind de la filozofie la muzică, nu putem trece peste „pragul" despărţirii lui Ştefan Petrache de scenă. Surprinzătoare pentru unii, dureroasă pentru alţii, oricum, abandonarea de către un artist a activităţii concertistice, uneori în plină forţă, cum e şi cazul lui Ştefan Petrache, nu constituie un fenomen chiar ieşit din comun. Ni se pare mai important cum se regăseşte în continuare artistul care„a ieşit în stradă". Nu sînt rare cazurile cînd unii cad pradă ieftină gloriei acumulate, alţii lunecă uşor în smîr-cul diferitor plăgi. Ştefan Petrache a decis să-şi continue cariera conform unui calcul izbutit din mai multe puncte de vedere, a recurs la o „mutare" - şi aici, inspirată - pe tabla de şah a vieţii. Da, multora le-a părut ciudat să-l afle pe artist în funcţia de director al unei firme de construcţii... Cu-rînd, însă, a început să se discute mai mult despre frumuseţea şi gradul sporit al calităţii blocurilor înălţate de această firmă. A locui într-o casă „de-a lui Ştefan Petrache", a munci într-un oficiu din asemenea edificii, a devenit destul de repede un semn de garanţie a unei vieţi citadine aşezate, ba chiar o şansă, un noroc, pentru cei care ştiu a preţui stilul funcţional în existenţa umană. Chiar dacă, şi în acest domeniu l-a însoţit de la începuturi succesul, Ştefan Petrache nu s-a lansat zgomotos în lumea oamenilor de afaceri, preferînd să muncească într-o anumită intimitate, poate la fel cum se pregătea pentru spectacole, cîndva. O fi fiind şi aceasta o explicaţie a faptului că mulţi ştiu de „casele lui Ştefan Petrache" şi de alte edificii cu marca firmei sale, dar mai puţini cunosc gesturile sale de filantropie - numeroase, largi, generoase - pe care le face maestrul, în noua sa demnitate. Ca om prin excelenţă de arte, ca fidel slujitor al templului spiritualităţii naţionale, este întru totul firesc că îşi orientează aceste gesturi spre realizarea unor proiecte de natură să susţină diferite acte de cultură, de la sprijinirea unor spectacole, la contribuţii în editarea unor cărţi, ne-maivorbind de ordinare, însă memorabile acte de caritate. Original şi generos în arta muzicală, nu poate fi Ştefan Petrache altul în arta construcţiei sau, în arta businessu-lui, de vreţi.
Nu am putut atunci să insist asupra unor banale axiome: cum mai trec anii! şi cum se mai schimbă, adesea, priorităţile! Vreau să cred că va apărea încă mult şi bine Calendarul Naţional, că şi aici, şi în alte surse de referinţă, se va ţine cont oricum de împlinirile, de meritele deosebite ale celor pe care le au, efectiv, în domeniul literaturii, artelor, culturii, cercetării etc., inclusiv în sfera bibliografică. Însă jubileul, cum numeau vechii evrei aniversarea a 50-a, este un prag deosebit în viaţa omului şi el trebuie luat în seamă, marcat şi evidenţiat într-un fel sau altul. Tocmai de aceea, încă de astă toamnă, şi cu deosebire din primele zile ale acestui an, nu mă lasă în pace gîndul să scriu ceva despre dna Valeria Matvei. Iar gîndul insistent, cînd acesta vine nu atît din cap, cît mai ales din suflet, se vrea împlinit. Cu atît mai mult cu cît am ce spune despre această doamnă simpatică, luminoasă la chip şi la suflet, cu voce blîndă, cumpătată, dar şi cu o frază bine potrivită în textele pe care le scrie. Iar scrisul, derivat din cercetare, a devenit în ultimul deceniu o preocupare de primă importanţă în activitatea Valeriei Matvei, încît dînsa poate fi trecută, fără ezitare, în lista nu prea numeroasă a bibliografilor marcaţi de fascinaţia scrierii, elaborării, redactării textelor de specialitate, dincolo de necesităţile strict profesionale.
Cine ştie, poate că Valeria avea această pasiune încă din anii de şcoală, căci a crescut într-o familie de pedagogi: Parascovia şi Dumitru Palici, mama - profesoară de istorie şi tatăl - profesor de matematici la şcoala din Mînzăteşti-Ungheni. Era o familie de intelectuali exemplari, de la ţară, cu cultul cărţii, cu dorinţa de a semăna lumină în sufletele şi în minţile copiilor proprii şi ale multor altora, care erau elevii lor. După absolvirea şcolii medii de cultură generală de la Hîrceşti, o altă comună de la poalele codrului din părţile Unghenilor, Valeria a dat cu succes admiterea la Facultatea de biblioteconomie şi bibliografie a Universităţii de Stat din Chişinău. Ca licenţiată a acestei facultăţi, în 1980, se întoarce la baştină, şapte ani lucrînd la Biblioteca raională din Ungheni, cea care poartă acum numele luminatului principe Dimitrie Can-temir şi este una din instituţiile fruntaşe în domeniu, la nivel naţional. În anul de graţie 1989, Valeria Matvei se angajează la principala Bibliotecă a Basarabiei, a cărei angajată este pînă în prezent.
Am cunoscut-o mai bine de cînd dînsa colaborează activ la Calendarul bibliotecarului, numit, din anul 2000 - Calendar Naţional. La răscruce de secole şi milenii, funcţia de responsabilă pentru elaborarea Calendarului o deţinea doamna Elena Sănduţă, care oferea un model de minuţiozitate şi dăruire profesională în muncă. Dădea un exemplu ce nu putea să nu fie urmat şi, în linii mari, aşa s-a şi întîmplat: colegele mai tinere „s-au molipsit" de un acut şi benefic spirit al răspunderii pentru activitatea prestată. Atîta doar că, din multiple şi nu întru totul vesele motive, colectivul de bibliografi ce elaborau Calendarul a cunoscut o fluctuaţie continuă, înclinînd spre reducerea, an de an, a numărului colaboratoarelor. Valeria Matvei şi Natalia Şveţ au rămas cele mai fidele la acest loc de lucru. Ei da, pe aceeaşi linie a unei apreciabile fidelităţi în apariţia Calendarului s-au menţinut şi alţii: dna Elena Turuta şi echipa sa de la centrul editorial al BNRM, acad. Petru Soltan, preşedintele colegiului de redacţie al CN, dr. Iurie Colesnic, prof. dr. Aurel Marinciuc, membri ai colegiului, şi, desigur, Alexe Rău, director general - şi al Bibliotecii Naţionale, şi al CN. Cum însă despre unele din aceste personalităţi am scris, cu diferite prilejuri, iar despre doamnele Elena şi Natalia voi scrie neapărat cu o proximă ocazie, acum voi insista asupra chipului Valeriei Matvei.
Este simplu, uşor şi plăcut să lucrezi în preajma unui bibliograf, fie şi cu atribuţii de şef, de responsabilă, cum e dna Valeria Matvei. În primul rînd, pentru că îşi cunoaşte foarte bine meseria, rolul, locul sau, ţărăneşte vorbind, „postata", ce-i revine în muncă, în activitatea-i cotidiană. De fapt, ar fi mai potrivit să spunem că dna Valeria Matvei şi-a găsit norocos rostul în muncă, în bibliografie ori, mai larg - în bibliologie, un rost pe care-l împlineşte cu demnitate, în cunoştinţă de cauză, şi, esenţial - cu pasiune. La noi, ca şi în alte părţi, cei mai mulţi oameni au o închipuire foarte vagă despre munca bibliografilor. „Ia, fac şi ei nişte liste, ale lucrărilor unui poet, ale unui prozator, acolo...", cam aşa s-ar exprima majoritatea, dacă i-ai întreba în ce constă activitatea biobibliografică. Şi doar cei implicaţi mai direct, bunăoară, lucrînd la elaborarea unei bibliografii, sau cei cărora li se face o biobibliografie, prind a înţelege importanţa, dar şi dificultatea alcătuirii „acelor liste". Abia în aceste situaţii oamenii străini de bibliografie pătrund în complicaţiile şi în tainele ce le conţine ştiinţa şi practica bibliografică. Iar misterele astea sînt multiple: o bibliografie bine alcătuită este cea mai bună carte de vizită a unui autor, al cărei conţinut devine clar dacă faci anumite eforturi ca să percepi ce se află dincolo de nişte „simple înşiruiri" de titluri, nume, ani, pagini. Pentru un „muritor de rînd", adică pentru un nespe-cialist, nu are vreo importanţă, de exemplu, punctuaţia în bibliografie, or aceasta este decisivă pentru o descriere corectă şi densă prin conţinut. Eram şi eu dintre cei care mă întrebam: ce contează - o bară sau două bare; două puncte sau punct şi virgulă, cratimă sau linie de dialog, paranteze drepte sau rotunde etc., etc. Dar fiecare din aceste „fleacuri" au roluri, semnificaţii distincte, inconfundabile! De pildă, o bară după un titlu sau după un nume arată gradul de responsabilitate - după această bară se indică numele coautorului, traducătorului, prefaţatorului sau al pictorului, pe cînd după două bare este indicată sursa - titlul culegerii sau al revistei în care este publicat textul bibliografiat. Parcă e simplu, dar... Acest şi alte „fleacuri" care-s, în temei, nişte subtilităţi foarte importante ale muncii bibliografice le-am învăţat şi eu, şi alţii care au dorit, de la dna Valeria Matvei. Dînsa nu şi-a exprimat uimirea „Cum de nu înţelege, cum de nu ştie atîta treabă?!", ci a avut bunăvoinţa şi răbdarea de a lămuri o dată, apoi încă o dată, şi, dacă a trebuit - a treia, a patra oară... La acest capitol, dna Valeria Matvei e o adevărată profesoară, o autoritate incontestabilă, căci le ştie la perfecţie pe toate, mai fiind la curent cu cele mai recente (şi, destul de frecvente) modificări pe care le operează Camera Naţională a cărţii, în ultimele două decenii, pentru a ajusta bibliografia de la noi la standardele europene şi mondiale.
Deşi admir şi acest segment al muncii dnei Valeria Matvei - cunoaşterea subtilă a rigorilor bibliografice - personal, preţuiesc cel mai mult felul cum elaborează dumneaei texte aniversare pentru Calendarul Naţional. Nu am putut contabiliza cu o anumită precizie cîte schiţe biobibliografice a scris dna Valeria, în ultimul deceniu, dar cu certitudine că are cîteva sute bune, poate chiar o mie de prezentări ale unor personalităţi marcante ale literaturii, culturii, artelor, ştiinţei naţionale şi universale. Indiferent cum ar fi aceste schiţe - mari sau mici, ample sau mai sumare - toate au un numitor comun: sînt scrise cu pasiune şi cu un simţ deosebit al corectitudinii, acesta fiind, în ultimă instanţă, o manifestare a seriozităţii, a responsabilităţii pentru munca prestată, pentru profesiunea aleasă. Din această listă cu adevărat impresionantă de articole ale dnei Valeria Matvei îmi vine greu să evidenţiez ceva anume, din simplul motiv că le-am găsit pe toate cu un semn sigur al calităţii. Totuşi, se remarcă, ies cumva într-un prim-plan textele consacrate unor fruntaşi ai deşteptării naţionale, din diferite epoci, şi unor reprezentanţi de seamă ai literaturii române. Eminescu, în primul rînd, despre care scrie, iată, cîţiva ani la rînd, schiţe aniversare foarte bine articulate, de fiece dată punînd în evidenţă aspecte mai puţin vehiculate ale vieţii şi activităţii Luceafărului. A se vedea, în acest sens, volumul pentru anul 2009 al CN, în care dna Valeria a pus în circulaţie un document eminescian, practic, necunoscut, la noi - Jurămîntul depus de către poet la numirea sa în funcţia de director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, pe cînd Mihai Eminescu avea 25 de ani. Aş mai aminti şi articolele dumneaei despre Andrei Şaguna, Aron Pumnul, B.P. Hasdeu, Ion Luca Caragiale, Ion Agârbiceanu, Garabet Ibrăileanu, Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Mircea Vulcănescu, G. Călinescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Adrian Pău-nescu etc., etc. Plus, nişte schiţe elaborate, într-un chip explicabil, cu o deosebită căldură, despre Veronica Micle, Carmen Sylva, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Maria Cebotari sau Ana Blandiana... Şi, să nu uit: articolul despre bimilenarul creştinismului, ca şi elaborările Valeriei Matvei privind textele sacre în română: primele tipărituri conţinînd catehisme, liturghiere, rugăciuni, psalmi, vieţi ale sfinţilor, apoi diferite ediţii ale cărţilor Sfintei Scripturi - Noul Testament de la Bălgrad (Alba Iulia) şi Biblia de la Bucureşti, apoi Biblia în română, editată la Petersburg de către mitropolitul G. Bănulescu-Bodoni, traducerea literară a Sfintei Scripturi, realizată chiar la Chişinău, de către părintele scriitor şi profesor Gala Galaction...
Pasiunea cu care lucrează dna Valeria Matvei se vede cu multă claritate şi în sentimentul bucuriei ce o copleşeşte atunci cînd depistează şi pune în circuit, între copertele Calendarului adică, un fapt inedit, semnificativ, din viaţa vreunei personalităţi, sau o carte, o creaţie mai puţin cunoscută publicului cititor larg. Acelaşi sentiment o domină - şi o înfrumuseţează!
- atunci cînd, după lungi, adeseori istovitoare, munci şi aşteptări, ia în primire un nou volum al Calendarului. Din fericire, tot mai multă lume înţelege valoarea acestei activităţi a secţiei Cercetări bibliografice şi în genere a BNRM, importanţa, pentru noi, a Calendarului Naţional care, în lipsa unei surse enciclopedice, deţine cu demnitate rolul de anuar enciclopedic pentru spaţiul cultural-informativ al R. Moldova.
Комментариев нет:
Отправить комментарий