OAMENI ŞI CĂRŢI

CONFESIUNILE UNUI EDITOR

Lora Bucătaru este editorul de o viaţă. În diverse perioade a activat la mai multe edi­turi: „Cartea Moldovenească", reorganizată în „Universitas" apoi la „Museum" „Litera", „Prut Internaţional". A „trădat" cartea doar pentru un singur an (1995), cînd a lucrat în calitate de traducătoare la Curtea de Con­turi, Editura „Universitas" fiind atunci într-o stare de criză şi incertitudine totală. Cartea i-a adus bucurii, tristeţi, dezamăgiri, înălţări şi căderi... Afirma Iulian Filip într-o poezie: copiii născuţi în timpul războiului, pe foa­mete, întreaga viaţă, pururi, sînt însetaţi de frumos.
Am trudit împreună nişte ani la Editura „Cartea Moldovenească" / „Universitas" şi i-am propus să discutăm despre activitatea editorială, despre carte.
Cînd mi-ai zis să realizăm acest ma­terial, am zis că mă mai gîndesc. Era, de fapt, un fel de a spune „nu". Dar întîmpla-rea a făcut ca în zilele imediat următoa­re un tînăr, invitat al unei emisiuni de la „Vocea Basarabiei" (un post de radio care mă ajută să-mi umplu golul din suflet, să nu-mi pierd speranţa şi optimismul), sus­ţinea că situaţia din Basarabia e aşa cum este pentru că generaţia lui e în căutarea adevăratelor valori, iar precedenta gene­raţie nu le-a avut. A doua parte a acestei afirmaţii a tînărului cercetător, pe care de altfel îl respect pentru căutările lui, pentru lecturile serioase pe care le face (dar cred că ar trebui să aibă şi anumite convingeri), m-a ambiţionat să spun un cuvînt de bine despre generaţia mea, despre colegii de la Editura „Cartea Moldovenească" (mai apoi „Universitas"), dar şi de la alte edituri, care în condiţii dificile, poate chiar ostile, nu numai că au păstrat în sufletele lor valorile noastre naţionale, dar aveau şi curajul să le promoveze atunci cînd apărea cea mai mică ocazie. Făceau acest lucru în tăcere, ţineau ascunse în sertare dicţionarele ro­mâneşti, explicative şi bilingve, pe care le cumpărau la Moscova, Leningrad, Odesa, Cernăuţi şi chiar Novosibirsk. Citeau, tot pe ascuns, publicistica lui Eminescu, Rino­cerii şi alte piese de Eugen Ionescu, dar şi Doctor Jivago a lui Boris Pasternak etc. Ac­ţiunile lor erau nu numai „pe ascuns", dar şi în văzul lumii, asumîndu-şi un anumit risc. Ei, colegii mei editori, au fost printre primii care au susţinut Scrisoarea deschisă semnată de un grup reprezentativ al intelec­tualităţii din republică (septembrie 1988) cerînd ca limba „moldovenească" să fie de­cretată limbă de stat şi să revină la grafia latină (vezi şi volumul de articole O luptă, o suferinţă şi..., Editura„Literatura Artistică", 1989). Am subliniat faptul că au fost prin­tre primii, pentru că atunci şi această acţi­une, care acum pare banală, era un act de curaj. S-au găsit şi persoane care s-au dus la redacţii ca să-şi retragă semnăturile - de frică că ar putea să-şi piardă locul de mun­că. Iar după ce această luptă s-a încununat de succes, a urmat o perioadă care pentru noi a însemnat o epocă„de aur" în editarea cărţii naţionale cu grafie latină.

- Generaţia noastră de editori a lucrat şi în condiţiile cînd exista cenzura, aşa-nu-mitul Glavlit. N-am să uit niciodată cum am fost chemată pentru prima dată la Glavlit. Era vorba de o lucrare din domeniul istoriei şi lucrătorul de la Glavlit a început a striga la mine că în lucrare sînt multe date scoase din arhive, iar eu, fiind redactor începător, nu puteam înţelege ce vrea.

Aş vrea să mai amintesc un caz. La Edi­tura „Cartea Moldovenească" era în proces de pregătire un album. Tocmai atunci fuse­se arestat Vasile Vîşcu care, se ştie, ocupase o funcţie importantă în conducerea RSSM. Redactorul împreună cu pictorul căutau cu lupa chipul lui Vîşcu pe fotografii şi îl acope­reau cu tuş...

- Trebuie neapărat să vorbim aici şi de acest aspect al activităţii editoriale din acei ani, cînd autorităţile comuniste instituiseră un regim diabolic de cenzurare a tot ce se publica, cînd planurile editurilor republica­ne, înainte de a fi aprobate, erau minuţios studiate la Comitetul de Stat pentru edituri, poligrafie şi comerţul cu cărţi de la Chişi­nău, precum şi la cel unional, la Comitetul Central al PCM. Redactorii, şefii de redacţii, care erau responsabili nu numai de nivelul literar, stilistic al lucrării publicate, dar şi, într-o măsură poate şi mai mare, de con­ţinutul ei ideologic, îşi asumau riscul de a face politică editorială. Cum? Oare era posi­bil? Da, era posibil, deoarece planurile edi­toriale erau aprobate în baza adnotărilor, care se făceau în două limbi. Şi cum cei de la Moscova şi cei din instanţele superioare republicane citeau, de regulă, în rusă era important ca adnotările să fie bine ticluite, să le placă. Ulterior, în lucrarea propriu-zisă se mai puteau schimba accentele. Depin­dea în mare măsură de redactor şi de şeful de redacţie, de buna colaborare cu auto­rul. Dar era de-ajuns să se găsească vreun „binefăcător" care să şoptească cui trebuia că într-un anumit manuscris sau carte sînt promovate „idei ostile" ideologiei comunis-te,„modului de viaţă sovietic", că vai şi amar de capul celora care au fost implicaţi în re­dactarea şi apariţia respectivei cărţi.

- Mi-au povestit colegii de editură cum au fost trimişi la tipografie - vreo patru băr­baţi - şi li s-a ordonat să distrugă cartea lui Dumitru Moldovanu Haiducul Tobultoc (1982). Li s-a dat un instrument numit ghi­lotină, iar un securist stătea alături şi urmă­rea. Igor Nagacevschi, care pe atunci era redactor la Editura „Cartea Moldovenească" a ascuns o carte în sîn. A doua zi directorul adjunct al editurii l-a chemat şi i-a ordonat să înapoieze imediat cartea...

Despre cartea Haiducul Tobultoc s-a scris şi s-a vorbit în repetate rînduri. Dar voi reveni la ea pentru că nimeni nu ştie ce s-a întîmplat atunci decît cei care au lucrat la această carte, apărută într-o ţinută gra­fică de excepţie, într-un tiraj de 10 000 de exemplare, expusă fiind şi la Tîrgul Interna­ţional de carte de la Moscova, unde fusese semnat un contract pentru cedarea drep­tului de autor către o editură din Bulgaria. Totul mergea foarte bine, cînd (Tîrgul încă nu se încheiase) s-a zvonit, zvonul venind de la Comitetul Central, că ceva nu e în re­gulă în această carte. Ce anume, nimeni nu putea spune. Nici cei de la Comitetul Central, nici cei de la KGB, nici de la Glavlit, nici şefii de la Comitetul pentru edituri... Dovadă este exemplarul care a fost citit cu o sporită atenţie în toate instanţele, acesta cu multiple sublinieri în text şi cu semne de întrebare pe margini. Starea de incer­titudine a durat vreo două luni. Aceasta însemnînd interminabile şedinţe ale biro­ului de partid, adunări de partid, explicaţii în scris şi orale. În cele din urmă, directorul editurii, redactorul-şef şi secretarul organi­zaţiei de partid au decis să distrugă tirajul pentru a-şi demonstra vigilenţa. Şi au fost sfîşiate toate cele zece mii de cărţi prin ghilotinare, cu excepţia cîtorva exemplare pe care le luaseră autorul, redactorul şi şe­ful de redacţie şi nu le-au restituit, deşi li s-a cerut cu insistenţă acest lucru.

Dumitru Moldovanu, fiind un om cu adevărat cult, cu adevărat inteligent a re­acţionat calm şi cu demnitate la această lovitură a destinului.

- Ţin minte un moment: D. Moldovanu mergea pe coridorul editurii, iar Maria Ce-botaru, care era şefă de redacţie (Dumnezeu s-o odihnească în pace), i-a spus: „Capul sus!"...

- Povestea nu se termină aici. Cînd l­am întrebat pe director care totuşi a fost motivul distrugerii tirajului şi pedepsirii celor implicaţi, mi-a răspuns foarte supărat că această lucrare în genere nu trebuia să vadă lumina tiparului, pentru că haiducul Tobultoc lupta împotriva ţarismului. Dacă Tobultoc ar fi fost rus şi cartea ar fi apărut în Rusia, era bine. În Moldova nu, pentru că aici ţarismul a avut, chipurile, un rol pro­gresist, a adus lumină şi dreptate.

Ceva mai tîrziu, în toiul restructurării gorbacioviste, acelaşi director mă cheamă şi îmi zice: Şto tîdumaeş'esli mî vernemsea k voprosu o Tobultoc-e?... („Ce crezi, dacă am reveni la „subiectul" haiducului Tobul-toc?... "). Sensul acestei întrebări era să reedităm lucrarea în colecţia „Columna". Acum era bună, putea aduce venit editurii şi demonstra loialitatea respectivului şef faţă de noile tendinţe politice.

Am povestit poate cu prea multe amă­nunte acest caz pentru a vă da seama că nu era deloc uşor să lucrezi cu oameni care azi distrug o carte, iar mîine propun reeditarea ei, acceptă editarea unor lucrări ale lui Nicolae Iorga, a publicisticii lui Emi-nescu etc.
Acest caz nu a fost unic. Tot în acea pe­rioadă au fost rechemate de la tipografie încă două lucrări. O lucrare a lui Constan­tin Mardare despre meşteşugurile popu­lare, în care autorul îşi exprima regretul că tineretul nu manifestă interes faţă de artizanat. Motivul - tinerii nu trebuie să re­grete trecutul, tineretul sovietic trebuie să
aibă alte preocupări. Şi a doua - o culegere de foiletoane a lui Constantin Bîrcă în care erau scoşi în ţeapă şefi de diferit rang.

Am amintit de aceste cazuri pentru a spune că editorii de atunci aveau nevoie nu numai de cunoştinţe profunde în do­meniul respectiv, pentru a putea face un aviz asupra lucrării, a discuta cu autorul, traducătorul, a-l convinge, atunci cînd era necesar, să facă anumite schimbări pentru a corecta inexactităţile şi a ameliora con­ţinutul, dar şi de curaj pentru a promova cultura naţională, adevăratele talente, co­rectitudinea limbii. Nu se puteau face prea multe. Cu toate acestea se făceau lucruri bune şi atunci. Un redactor putea pro­pune, susţine, promova o lucrare în care, chiar dacă în mod indirect, se spuneau niş­te adevăruri.

- Se zice că fiece om, fiece generaţie are o oră astrală. Ora astrală a editorilor a fost perioada 1987-1993 de care noi am profitat din plin...

- Cea mai frumoasă dovadă că şi ge­neraţia mea de editori a contribuit la cu­noaşterea adevărului istoric o constituie numeroasele titluri de carte care au văzut lumina tiparului în anii 1987-1993, cînd în condiţiile restructurării a apărut posibilita­tea de a oferi cititorilor din Republica Mol­dova, dar şi din România, cărţi de istorie a neamului românesc pe care nici în cele mai tăinuite ungheraşe ale sufletului nostru nu credeam că vom avea vreodată ocazia să le răsfoim. Dar noi le-am editat! Şi am fă-cut-o în condiţii cînd încă nu se ştia în care parte se va înclina balanţa. Sînt convinsă că aceşti ani au fost un dar de la Dumnezeu pentru umilinţa la care am fost supuşi pînă atunci. Astfel, la facultate a trebuit să as­cultăm şi prelegeri în limba rusă, de exem­plu, istoria filozofiei ş.a.; la Editura „Cartea Moldovenească" toate informaţiile de ase­menea trebuiau ticluite în rusă; la adunări se vorbea numai ruseşte şi dacă, Doamne fereşte, pronunţam greşit vreun cuvînt, tre­buia să suportăm zîmbetele ironice, uneori dispreţuitoare, ale colegilor noştri rusofoni: ruşi, evrei, ucraineni. Nu mai spun că atunci cînd cineva dintre noi se ambiţiona să vor­bească „moldoveneşte", stîrnea revolta ce­lor care nici în gînd nu puteau admite aşa ceva, iar vorbitorul era numit naţionalist. Şi încă de multe alte înjosiri am avut parte, pe care tinerii de azi nu le cunosc şi nici nu doresc să le cunoască.

Ni s-a cultivat un complex al inferiori­tăţii de care nici pînă azi nu pot scăpa, deşi îmi dau bine seama că nu eram cu nimic mai prejos decît ei. Poate chiar invers.

Ziceam că a fost un dar dumnezeiesc şi sînt convinsă că aşa gîndesc şi simt mulţi dintre colegii mei. Nu mi-a fost dat să văd nici pînă atunci, nici după, atîta entuzi­asm, atîta însufleţire, atîta dăruire în con­diţiile în care interesul material se afla în plan secund. Şi încă o particularitate rară a activităţii editoriale de atunci - spiritul de echipă. O carte bună, din toate punc­tele de vedere, este neapărat rodul muncii unei echipe de profesionişti. Dacă cineva afla că lucrarea ar putea fi îmbunătăţită, nu aştepta să apară cartea ca să-i scoată în evidenţă lacunele, demonstrîndu-şi erudi­ţia, dar intervenea imediat. Îmi amintesc cu nostalgie de acele timpuri, cînd eram mereu în căutare, cînd discutam mult, cînd invitam specialişti din diferite dome­nii pentru a le cere sfatul şi a fi siguri că edităm ceea ce trebuie. Voi cita un singur exemplu în acest sens. La editarea celor două volume cu Trecute vieţi de doamne şi domniţe de Constantin Gane (1991), cînd acestea erau deja la stadiul „Bun de tipar", am aflat că există la Biblioteca Judeţeană „Gheorghe Asachi" de la Iaşi prima ediţie a acelei cărţi şi că ar fi bine să reproducem textul după ea, deoarece în ediţia a doua, din epoca ceauşistă, fuseseră omise toate episoadele referitoare la Basarabia. Fără a face multă vorbă, l-am rugat pe bunul nostru prieten şi sfătuitor de la Iaşi Ionel Maftei să ne ajute. De altfel, dumnealui a fost acela care ne-a atras atenţia asupra deosebirilor dintre prima şi a doua ediţie. Asumîndu-şi un mare risc, Ionel Maftei a luat cărţile respective de la Biblioteca „Gheorghe Asachi" şi, fără a spune cuiva, a trecut cu ele hotarul de la Prut. Şi tot da­torită dumnealui la reeditarea volumelor Personalităţi ieşene, al căror autor este, au fost incluse materiale despre oameni de vază originari din Basarabia.

Îmi amintesc cu mult drag şi cu multă recunoştinţă de frumoasa şi fructuoasa co­laborare cu omul de cultură Octavian Ghi-bu, cu profesorii universitari Ioan Caproşu, Victor Spinei, cu scriitorii Mihail Diacones-cu, Horia Matei, Valeriu Râpeanu etc.

O altă bucurie a editorilor de carte ro­mânească de atunci erau tirajele - 30, 50, 70, 100 de mii de exemplare, care se cum­părau şi la noi, şi în România. Spun acest lu­cru pentru că multă lume venea să cumpe­re cărţi direct de la editură, deoarece erau mai ieftine decît în librării. Îmi amintesc de doi studenţi de la Facultatea de istorie care, neavînd suma necesară, au decis să cum­pere o carte la doi, sperînd să mai cumpere una, dacă tirajul nu se va epuiza pînă la ur­mătoarea bursă. E vorba de Getica lui Vasi-le Pârvan (1992), care nu fusese editată de mult timp nici în România. Acuma nu mai ştiu care e situaţia, dar aş vrea să cred că dorinţa de a cunoaşte a studenţilor este aceeaşi sau poate chiar mai mare.

Vorbind de activitatea editorilor de atunci, nu pot trece cu vederea încă un aspect: o parte din tirajul cărţilor de isto­rie a românilor, dicţionarelor cu tematică istorică, au ajuns în bibliotecile şcolare. E vorba de o complicitate favorabilă dintre editură şi Ministerul Învăţămîntului prin intermediul căruia Guvernul finanţa edi­tarea manualelor. O complicitate care a făcut posibilă completarea fondurilor de carte românească din bibliotecile şcolare cu lucrări ale lui N. Iorga, Şt. Ciobanu, I. Nistor, Gheorghe I. Brătianu, Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, M. Sado-veanu, I. Caproşu, V. Spinei, M. Diaconescu,H. Matei, C. Gane, G. Bezviconi, Şt. S. Go-rovei, I. Pelivan, I. Inculeţ, Paul Mihail etc. Dacă această complicitate ar fi continuat, în bibliotecile şcolare ar fi fost cu mult mai multă carte românească. După cum spu­neam, acesta a fost doar un aspect al cola­borării Ministerului cu editura, colaborarea de bază a fost editarea manualelor pentru şcoala superioară (mă refer deja la Editura „Universitas"). Voi menţiona în acest sens nivelul înalt al manualelor pentru studen­ţii de la Universitatea Tehnică, scrise şi edi­tate printr-o conlucrare rodnică şi prielni­că a profesorilor de la Chişinău cu cei de la Politehnica de la Iaşi. Tot atunci au fost editate (cu finanţare de la Guvern) şi multe manuale pentru studenţii de la Universita­tea de Medicină.

Cu multă pasiune, cu mult suflet se lu­cra la editură şi asupra cărţilor cu tematică ancorată în realitatea curentă: scoaterea în vileag a crimelor săvîrşite în Basarabia de către autorităţile comuniste (deportările, foametea organizată), dar şi lupta pentru limbă, alfabet, tricolor. Volumele Adevărul, ca aer al renaşterii; Povară sau tezaur sfînt;
Istoricul an 1989; Tricolorul - simbol al dem­nităţii sînt nişte cronici publicistice de ex­cepţie, care vor ajuta generaţiilor viitoare să cunoască adevărul acelor zile zbuciu­mate şi înălţătoare.

-Revenim de la ce am pornit?
- În încheiere, revin de la ce am por­nit - la afirmaţiile acelui tînăr, care se află în căutarea valorilor naţionale, şi căruia aş vrea să-i spun, fără pic de răutate, că noi, cei crescuţi şi educaţi în condiţiile propa­gandei comuniste, am avut cu mult mai puţine posibilităţi de a cunoaşte adevărata istorie a neamului românesc, dar am ştiut că facem parte din acest neam, accesul la valorile spirituale a fost cu mult mai limitat, dar am profitat de orice ocazie pentru a le descoperi, iar atunci cînd interdicţiile au slăbit ori au fost înlăturate, am încercat să le promovăm prin preluarea şi punerea la dispoziţia cititorilor a unor importante lu­crări ale istoricilor şi scriitorilor români, atît din Basarabia, cît şi din întreaga Românie. A dialogat Ludmila BULAT

FLĂMÂND DE LUMINĂ

lonel CĂPIŢĂ

La o adică, nici de internet nu-i nevoie la Şirăuţi, deoarece şi aşa, când vine bună­oară Victor Ţuţuc acasă, la baştină, vestea asta se răspândeşte tot atunci dintr-un ca­păt în celălalt capăt al satului.

Şirăuţenii noştri, mai ales cei de vâr­sta a treia, au un „internet" al lor, moştenit încă de la Adam-Babadam, dar care de-a lungul veacurilor, slavă Domnului, nu s­a defectat niciodată şi nici anacronic n-a devenit acest sistem de informaţii. Princi­piul funcţionării lui e unul simplu şi sigur: „Ai auzit, cumătră?..." Şi, uite-aşa, mai într-o clipită află tot satul că... Victor al Olicăi şi al lui Lisâi Ţuţuc a venit acasă, e în sat! Dar să nu creadă cineva că internetul de Şi­răuţi zbârnâie cu ocazia fiecărui venit sau plecat din sat. Are şi aicea Chira socoteală: sunt văzuţi doar cei văzuţi. Desigur, după faptele şi onoarea fiecăruia. Şi n-ai ce face. Vorba lui Victor Ţuţuc: „La Chişinău lumea te cunoaşte, iar la Şirăuţi - te ştie."

Să mai zică cineva că nu-i aşa? În sat te ştiu din talpă, de la rădăcină, până în al nouălea neam - cine eşti, de-al cui eşti şi ce fel de poame poţi să rodeşti. De bună seamă, dacă-i o sămânţă de răchită sau de mătrăgună - în sat, poţi fi sigur că, ajungând sămânţa ceea la oraş, nu o să ro­dească portocale. Însă cei de la Chişinău, care te cunosc, dar nu te ştiu, având totuşi scaun la cap, pot doar să presupună că din pom bun roadă bună op să iasă, „cum zice cronicarul".

Astfel, pentru acei care-i cunosc rădăci­nile neamului, nu-i de mirare că Victor Ţuţuc a terminat şcoala medie din Brătuşeni cu eminenţă, apoi - Politehnica, mai întâi o fa­cultate, după care a urmat şi altă facultate, pe care a absolvit-o tot cu eminenţă. Nu-i de mirare că şirăuţeanul nostru a devenit doctor habilitat în ştiinţe agricole, membru al Academiei Internaţionale a viei şi vinului (Rusia), că a condus ani buni Institutul Naţi­onal al viei şi vinului, că a ajuns viceministru al agriculturii şi industriei alimentare, că este prim-vicepreşedinte al Academiei Internaţi­onale de Dezvoltare Agricolă (Moldova).

Nu-i de mirare... Are şi cui semăna. Şi părinţii lui, şi buneii, şi străbuneii lui au fost eminenţi ţărani, eminenţi plugari, eminenţi gospodari. Cine la Şirăuţi nu cu­noaşte acest adevăr? Odată cu organizarea colhozului, neamul Ţuţuc, dar şi Darciuc (după mamă) au fost văduvite de hectare întregi de pământ, de inventar agricol, de material semincer, de tone de pâine.

Vâna cea sfântă, aş zice, de a munci şi a avea, dorinţa de a fi în frunte în această via­ţă, cu siguranţă, i s-a transmis lui Victor din tată în fiu. Dar şi altceva, ca să vezi, a jucat un rol anume în devenirea sa ca savant, ca personalitate notorie în ierarhia socială. Mi­a mărturisit chiar domnia sa, cu o ocazie:

- Când mă gândeam că mă aşteaptă furca şi ferma colhozului, sapa şi norma de sfeclă, alături de părinţi - la colhoz pe dea­lul mare, i-am dat zori de mititel cu cititul, cu învăţătura, încât nu doar zilele, dar nici nopţile nu-mi ajungeau pentru a acumula cunoştinţe. Şi aşa - ani întregi. Acum tot sunt flămând de carte. Încerc să-mi croiesc timp şi pentru această zăbavă intelectuală, pentru a oferi sufletului sărbătoare şi lumi­nă - minţii.

Nu-i pot înţelege pe acei sătui, aşa-zi-şii intelectuali, care n-au când citi măcar o poezie până la capăt; n-au când să vină la o lansare de carte că, vezi Doamne, au promis cuiva... să facă o partidă de pocher sau alt joc de cărţi.

Sincer vorbind, mă bucur că şi eu am fost printre acei care l-am avut alături pe Victor Ţuţuc, la prezentarea cărţii mele Icoa­nă ciuruită, ce a avut loc în sala de lectură a Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu" din Chi­şinău. A lăsat omul totul şi toate în pământ şi a venit. Ba şi mai şi: din timp a avut grijă ca acest eveniment să se transforme într-o frumoasă sărbătoare a celor prezenţi. Parcă-l văd şi-acum - prezent la patru ace! Şi, mai în glumă, mai în serios, îi zic atunci:„Eşti îm­brăcat ca un nun mare, Victore?!" „Păi cum altfel?" mă întreabă la rându-i, privindu-mă mirat în ochi. Şi, după o frântură de pauză, îmi spune cu o înviorare în glas: „Doar am venit la sărbătoare! În altarul cărţii. Doar ştii?! La noi în sat nici un om, oricât de sărac ar fi el, nu s-a dus la biserică în aceeaşi hai­nă, în care a dat mâncare la vacă..."

În sinea mea m-am gândit atunci: mult înseamnă un om luminat de lumina de acasă şi de cea culeasă de prin cărţi.

Când în anul 2004, pe data de 6 fe­bruarie, Victor Ţuţuc bătu pe muchie 50 de ani de la naştere, mă pofti şi pe mine să particip la acea festivitate, printre atâtea feţe alese: parlamentari, oameni politici, businessmeni, savanţi. I-am mulţumit şi tot atunci, într-o formă delicată, am căutat să-i refuz invitaţia. De ce? Pentru că m-am prins imediat la gândul cu ce cadouri pre­ţioase se vor prezenta toţi ceilalţi invitaţi, iar eu voi fi ca o cioară albă, cu te miri ce cadou, precum îmi este şi buzunarul. Dar Victor, cum se vede, şi de data aceasta a intuit ce gând mă frământă şi apucă dâr-logii în mână:

- Auzi? intervine omul la celălalt capăt al firului de telefon, eu te aştept să vii cu o carte, de a ta, Dragoste şi neîmpăcare. Am auzit că a văzut lumina tiparului. Cre-de-mă, va fi cel mai scump cadou pentru mine. Auzi? Să vii! Împreună cu vărul tău, Vasilică Hâncu.

Altădată am aflat că e internat în spi­tal. De, cum se întîmplă cam cu fiece om... Îl contactez la telefon şi-i spun că mă por­nesc spre el. N-a trecut nici un minut că-mi dă telefon:

- Auzi, am uitat să-ţi spun: nu te deran­ja cu nimic de-ale gurii. Aici am de toate.

Când am ajuns în dreptul salonului, unde-şi avea patul de spital, l-am zărit cum vine dinspre sala de mese, de la prânz. spitalicesc. De-a valma cu toţii.

Sensibil, receptiv şi săritor la nevoie este chiar şi atunci când greutăţile lui sunt mai mari decât ale tale... Şi atunci, la fel ai să auzi de la Victor Ţuţuc: „Cu ce pot să te ajut? De ce ai nevoie?..". O ştiu şi pe asta, nu doar din auzite. E de o corectitudine pro­verbială şi de o punctualitate pe potrivă. Probabil că şi aceste calităţi l-au ajutat să găsească un limbaj comun cu nemţii şi îm­preună să fondeze Compania moldo-ger-mană „Bio Company Raps", care activează cu bine în or. Lipcani, în imediata vecinăta­te a satului natal Şirăuţi.

Cine alta, decât dragostea pentru aproapele său, pentru oamenii din sat, ală­turi de care a crescut, ce altceva l-a făcut să fondeze această companie la Lipcani, unde să poată munci in corpore şirăuţenii?! Cum se vede, dorul de-acasă, dragostea de părinţi, de frate şi soră nu l-au părăsit nicicând şi nici pentru o clipă. Aşa îi este datul: icoana de acasă s-o poarte pururi prin lume... şi crucea. Şi pe toate le face cu drag, cu dăruire şi cu demnitate. Şi pentru aşa ceva poate fi chiar invidiat.

Parcă-l aud zicând: „Dragostea, pute­rea, banii şi prietenia trebuie stăpânite." Şi tot de la Victor Ţuţuc am aflat un adevăr durut: „Cel mai mult rău mi-au făcut acei, pe care cel mai mult i-am ajutat... "

Hotărât şi neabătut de la principiile sale, Victor Ţuţuc îşi vede de ale lui, de ros­tul ce i l-a hărăzit bunul Dumnezeu. Fără a purta pică sau a fi supărat pe cineva. Îmi stăruie de mult în memorie şi aceste cu­vinte ale lui, ce-l caracterizează perfect:

- Când e vorba de a face bine, între „da" şi „nu", întotdeauna îl aleg pe „da"!

Când intru în biserică, de fiecare dată pun trei lumânări: una pentru duşmanii mei - ca să trăiască în linişte şi pace, şi să mă lase şi pe mine în pace, ca să pot face lucruri frumoase. Căci, oricum, ei nu mă pot opri de a le face, doar că îmi împuţi­nează sănătatea.

Flămând de lumina cărţii, flămând de viaţă, flămând de Dumnezeu mereu-me-reu este. Acesta-i Victor Ţuţuc, precum se autocaracterizează: zbuciumat, pornit, fără opriri, în haosul întâmplărilor fericite şi nefericite, cu rod sau fără.

Până mai ieri, a avut şi mamă, a avut şi tată, care s-a întors rănit, dar viu de la răz­boi. Dar cum e şi viaţa asta? În ziua de 20 ia­nuarie 2009 Victor Ţuţuc, sfâşiat de durere, ca şi toţi oamenii de bună-credinţă, l-a pe­trecut în ultimul drum pe patriarhul poeziei basarabene, poetul Grigore Vieru... A doua zi era de acum la Iaşi, la căpătâiul marelui actor Victor Ciutac, prieten şi consătean. Revenind la Chişinău, îi parvine vestea că în 22 ianuarie a murit cel mai om din lume şi mai bărbat care i-a dat viaţă - tatunea. L-a aşteptat, până la ultima suflare... să-şi mai vadă o dată feciorul lui cel drag fecior, feciorul de departe. Doar l-a iubit atât de mult. Şi Victor l-a iubit. Şi îl iubeşte. Într-un suflet, într-o lacrimă de durere prefăcut, a alergat acasă, la tatunea. Acolo, unde bucuria şi durerea e altfel, decât în toată lu­mea. Dar n-a aflat acasă decât clipa cea de gheaţă, clipa grea a despărţirii. De veci.

Biserica a fost neîncăpătoare pentru toţi acei care au venit să-şi ia rămas bun de la acel care a fost Lisâi Ţuţuc. A murit într-o zi de joi. Şi l-a plâns un sat întreg de neamuri... Unită familie, cu multă dra­goste unul faţă de altul, cu multă susţinere la greu şi la uşor, plină de bunătate şi de Dumnezeu. Aşa o ştiu de mic copil.

Nu cunosc pe nimeni să-i treacă pragul lui Victor Ţuţuc şi să iasă de acolo cu mâna goală, dar şi fără vreun gând înţelept, fără a avea parte de o vorbă de duh, de un sfat sau chiar un banc, ce-ţi descreţeşte frun­tea. E doldora de haz, de cunoştinţe de acasă, din lumea mare, din lecturi, dar me­reu îl aud vorbind cu mult respect şi admi­raţie de alţi înţelepţi, de alţi savanţi...

Cu gândul la lumea de acasă, la rostul de a fi în rând cu oamenii, îmi spunea Victor:

- Dacă ajungi la Paştele Blăjinilor la cimitir şi nu-ţi dă nimeni nicio pomană, aceasta ar trebui să te pună pe gânduri.

Odată, venind vorba despre Victor Ţu-ţuc, i-am auzit pe nişte şirăuţeni zicând:

- S-a ridicat sus-sus Victor al lui Lisâi Ţuţuc, are un nivel înalt de cultură, e civili­zat, parcă nici n-ar fi din Şirăuţi.

Eu n-am de lucru şi, mai mult aşa, în formă de compliment, îi spun ce vorbeş­te lumea despre el în sat. Atunci Victor îşi ridică ochii şi mă privi aidoma unui filozof, amărât şi calm, ca după o pauză să-mi spu­nă cu durere în glas:

- Nu eu m-am înălţat, ci satul moldo­venesc a degradat. Şi-i păcat...

Drept dovadă că sunt de acord cu afirmaţia lui, îi spun: „Ce-i drept, nu-i min­ciună - n-am observat, Victore, s-o faci pe orăşeanul, mergând prin sat."

„La o clacă, dragul meu, n-ai ce te duce îmbrăcat în costum şi la cravată", mă lămu­ri omul în doi timpi şi trei mişcări.

Chiar dacă au trecut ani mulţi de atunci, nu uită Victor povăţuirile părinţilor de care avu parte. Multe le-am auzit şi eu, preluate de Victor, fie de la mamunea, fie de la tatu-nea. Iată una dintre ele, de-ale tatei:

- Când îi da mâna cu un om, să te uiţi la el, în ochii lui. La fel - când îi cinsti cu cine­va un pahar, tot în ochii omului să te uiţi.

Nici la nunta fiicei sale, Victoriţa, care a avut loc în ziua când Victor a făcut 55 de ani, am băgat de seamă că Victor Ţuţuc n-a uitat ceea ce i-a spus tatunea... Chiar dacă au fost la 200 de nuntaşi.

Mamunea Olica îşi vedea şi ea, cu ochii proprii, un vis împlinit.

Parcă-l văd şi parcă-l aud pe Victor Ţu­ţuc, ajuns la Şirăuţi într-o zi din anul trecut, mărturisindu-le părinţilor:

Dacă-am greşit, îmi cer iertare, Mamă, tată, bunii mei, Eu rătăcesc în lumea mare, Iar voi o duceţi singurei...

Vi-i dor nespus de mult de mine, Şi dorul vostru eu îl duc, Oriunde-aş fi, cu orişicine -Şi eu mă simt un pui de cuc.

Pentru el, pentru Victor Ţuţuc, familia, satul natal, cu tot ce a fost şi este, rămâne ceea ce are mai drag şi mai scump - dor şi dragoste, zbucium şi durere, dăinuire şi-nălţare.

- Acasă e altfel şi somnul, nu scapă Vic­tor să spună.

Prihonul, Lunca, La Răchită, Ponoare, Valea Prutului, Borobleanca, Valea lui Za-harie Ţurcanu, Valea lui Nic Şoric, La Izvor, Pădurea Cruhleac, Valea Hlinei, Dealul Tur­cului, Abdula, Planul Popii, Pădurea Larga, Cot. sunt nişte locuri ca nişte pagini din-tr-o carte, unde savantul de azi Victor Ţu-ţuc şi-a scris, parcă mai ieri, atâtea şi atâtea amintiri ce-l cheamă de oriunde. Cum se vede, nu degeaba afirmă domnia sa: „Pa­tria mea e satul Şirăuţi."

Gândind la această mică Patrie, dom­nul V. Ţuţuc notează în Prefaţa cărţii Icoa­nă ciuruită, la care a şi pus umărul să vadă lumina tiparului: „Consider că nu va trece multă vreme şi satul Şirăuţi, care mai mult de un secol şi jumătate a tot fost şi este încă sat de hotar, impus de străini, va fi martorul dispariţiei sârmei ghimpate de pe Prut, iar şirăuţenii, alături de alţi con­fraţi, vor păşi liber şi cu fruntea sus peste podul Lipcani-Rădăuţi."

Peste câtva timp. Astăzi însă omul de ştiinţă Victor Ţuţuc, mai caută răspuns la unele întrebări:

- De ce la 28 iunie 1940 România n-a tras niciun foc de armă în ocupanţii sovie­tici? De ce niciunul n-a murit pentru a-şi apăra Ţara?

- De ce guvernanţii de la Chişinău n-au trimis spre Moscova trei garnituri de tren cu vin, să-l „mulţumească" pe Leonid

Ilici Brejnev pentru „a lăţi" Republica Mol­dova până la Bug, cu munţii Carpaţi, cu Cernăuţul, cu Cetatea Albă, cu Chilia, cu oraşul Balta şi cu toate satele noastre de peste Nistru?

- De ce, odată cu prăbuşirea imperiu­lui sovietic, România, în loc să pună hota­rul pe Nistru, a recunoscut un stat vasal Rusiei?

Astfel, de o viaţă, Victor Ţuţuc caută răspunsuri la întrebarea „De ce?". Şi tot el rămâne pururi flămând de Lumină.

TRAGEDIILE UNEI BIBLIOTECI

(Biblioteca Centrală din Chişinău)

Constantin BOBEICĂ, un homo lector, bibliofil, fost profesor de şcoală sătească, octogenar

E binecunoscută din istorie tragedia celebrei Biblioteci din Alexandria-Egipt, tezaur al moştenirii spirituale a antichităţii, numărând circa 700 000 de „volume" (ma­nuscrise, suluri...), a fost ars de câteva ori, încât, până la urmă a rămas doar amintirea despre ea.

Mai recent, a fost incendiată în toiul evenimentelor din decembrie 1989, bo­gata Bibliotecă Universitară din Bucureşti. Priveliştea ei, în iarna, primăvara şi vara lui 1990 îţi inspira multă tristeţe şi revoltă.

Biblioteca Centrală a Chişinăului a avut şi ea parte, în istoria-i de mai bine de un secol, de o catastrofă similară.

Nu ştiu, nu pot şti ce parte din fonduri­le de carte ale acesteia şi-au găsit salvarea în refugiu, peste Prut, în adâncul Ţării, în martie 1944, dar am fost martor al trage­diei cărţilor - nu puţine rămase, devenite victime ale barbariei războiului.

Pentru cineva, posibil, insignifiantă împletirea de cuvinte BIBLIOTECA CEN­TRALĂ, dar pentru noi, ultimii mohicani ai bătrânului, înţeleptului Liceu de băieţi

„HASDEU", a fost, a rămas una mai apropia­tă de suflet ca orice, nedespărţită de fiinţa noastră morală, intelectuală.

Era amplasată într-o clădire modestă, ce făcea corp comun cu alte edificii ale li­ceului nostru ce purta numele lui B.P. Has-deu. Un unghi drept, cu latura mai mică, era pe actuala stradă Bănulescu-Bodoni, cealaltă, mai lungă, pe strada Bucureşti de azi, unde îşi avea lăcaşul Biblioteca Cen­trală, loc sfânt pentru noi, acei ce ne pe­treceam între pereţii ei orele de răgaz, de înălţare sufletească.

Urcam cele trei trepte cu aceeaşi emo­ţie, acelaşi cutremur sufletesc, de parcă ne-am fi pregătit a păşi pragul unei cate­drale...

Deschizând uşa, în vestibul eram în­tâmpinaţi de o expoziţie de cărţi, consa­crată unui eveniment cultural, istoric.

Apoi cartoteca (catalogul, fişierul), bi­bliotecara de serviciu şi aterizarea în sala de lectură (uneori şi loc de timidă întâlni­re cu liceenele de la „Regina Maria", de la Şcoala Eparhială etc.). Dificil a descrie far­mecul acelor zile, când, cucerit de ineditul paginilor lecturate, scăldat în valurile de miresme ale salcâmilor înfloriţi, îmi arun­cam prin geamurile deschise privirea asu­pra iaurgiului, care, împovărat de cobiliţa încărcată cu marfă, spărgea liniştea străzii cu chemarea lui răguşită: „Iaurgiu, iaurgiu!"

Dar toate, până la o vreme. Războiul necruţător se apropia nu doar de noi, lice­enii imberbi, de Chişinăul semiruinat, ci şi de bătrâna, sacramentala Bibliotecă.

Iunie 1944. În refugiu cu familia surorii mai mari la Veneţia de Jos, în munţii Fă­găraşului. Mă împinse ceva - o presimţire - să revin acasă, la părinţii rămaşi singuri, de izbelişte. Acel „ceva" ce mă pornise pe cale-întoarsă era boala MAMEI. Zdruncinul despărţirii de copiii răzleţiţi - fratele mai mare, pe front - o doborâse. Noroc, mare noroc de medicul militar, care o smulse din ghearele Neînduratei. Dar bucuria re­venirii la normalitate fu adumbrită în cu­rând. Şeful garnizoanei Cobâlca, un maior maghiar mă înştiinţă: contingentul meu, 1946, termen redus (T.R.) - liceeni, norma-lişti, seminarişti - eram chemaţi sub arme - viitori cursanţi ai şcolilor militare.

Iată-mă dar, în drum spre Teleorman, unde era refugiat Centrul de Recrutare Or­hei. Îmbarcarea din Chişinăul iubit, mutilat în iulie 1941 de sovietici în retragere şi, din nou, de bombardamente în vara lui 1944.

Puteam să trec prin oraş, să lipsesc a-mi revedea dragul Liceu „HASDEU"? Vai, revederea fusese tristă, sfâşietoare: căzuse şi el pradă bombelor, urii atotdistrugătoare.

Dau colţul pe strada Bucureşti şi încă un vai...

Biblioteca Centrală - ruinată, distrusă şi ea de bombe. O bătrânică trebăluieşte prin moloz, ridică fără grabă câte o carte, rupe bucăţica de ţesătură de la cotor, o aruncă într-un coşuleţ. De ce? La ce? N-o mai întreb. Ca un complice la un sacrilegiu, mă aplec şi aleg din cărţile, sortite pierza­niei, de sub molozul, umezit de ploaie o

Descriptio Moldaviae, un manual de engle­ză, un volum de Leconte de Lisle, altul de Descartes... Le înghesui în rucsacul burdu­şit cu unele şi altele şi, răvăşit de privelişte, îmi caut de drum. Spre gară, în aşteptarea unui tren, care mă va duce mai departe, tot pe făgaşele urgisite ale războiului.

Rândurile de faţă, evocatoare, mi-au fost prilejuite de mişcătoarea revedere, reîntâlnire cu două din acele cărţi, salvate de pierzanie atunci, oploşite în biblioteca surorii mele din Bucureşti, care mi-au fost restituite prin mijlocirea fiicei, în timpul unei vizite acolo.

Mişcătoare, tulburătoare întoarcere spre un trecut, acel al zbuciumatelor, în­volburatelor tinereţi.

Nu doar fizică, provocată de viforul războiului, ci şi sufletească - reînturnare la epoca atât de caracteristică juneţii - cea a căutărilor, dibuirilor, descoperirilor, a clari­tăţii.

Toate demarate, îndrumate, luminate de scăpările de fulger - toate generate de lectura CĂRŢILOR bogatei, primitoarei, ge­neroasei BIBLIOTECI CENTRALE a Chişinăului anilor '30, '40 ai secolului apus.

P.S. Cuget, cântăresc: de unde într-un fiu de ţăran atâta aplecare, pasiune pentru CARTE?

Ce-i drept, neamul Bobeică se mai apropiase de templul ei luminos printr-un frate al bunicului, Constantin, care învăţa­se la Seminarul Teologic din Chişinău, de­venind preţ de o viaţă ÎNVĂŢĂTOR; un alt frate, Grigorie, mare autodidact, practica­se viaţa întreagă avocatura, fără diplome, fără patente...

MAICĂ-mea, iertată fie de Domnul, bine inspirată, mi-a pus sub pernă de cum văzui lumina zilei, o CARTE...